După dealuri - Q & A fără „papuași”

În vara lui 2013 am vizitat pentru prima oară librăria Editurii Predania, un loc foarte cochet de pe strada Vulturilor nr. 8 din București, unde se pot cumpăra cărți teologice (mai ales), se poate servi o cafea, o răcoritoare sau o băutură alcoolică, se poate sta la un taifas ori se poate răsfoi câte o carte din bibliotecă. Locul – o veche casă boierească, renovată și frumos îngrijită – este acum under new management­ și se numește „La Vulturi. Café, Event, Book Shop. Cultură și cafea cu rom”, fiind gospodărit de câțiva tineri editori de carte și jurnaliști. 

La Vulturi

Am ajuns, în vara lui 2014, la „Vulturii” de acum, ca ocazia unei proiecții de film ale căror discuții, următoare vizionării, am fost invitat să le moderez. Filmul cu pricina – un film românesc a cărui premieră a avut loc în toamna lui 2012 – a fost primit pătimaș în țară de către o anumită parte a publicului. Unii, mai moderați, l-au numit un „film-caleidoscop” o „operă deschisă” în care se văd mai ales proiecțiile tale, ca spectator. Nu atât asupra filmului ca film, cât asupra a ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să însemne viață religioasă (mai exact: viața bisericească) sau viața pur și simplu, cu libertățile și îngrădirile ei. Am așteptat cu multă emoție, mărturisesc, această nouă întâlnire cu publicul a filmului După dealuri, scris și regizat de Cristian Mungiu și – aflăm din genericul său – „inspirat din romanele ne-ficționale ale Tatianei Niculescu-Bran”.

Cosmina Stratan, Cristina Flutur

Mă tot gândesc ce anume ar presupune – pe termen scurt și pe termen lung – să nu căutăm „plăcerea noastră”, noi cei care (încă de la început, ori după ce am depășit anumite blocaje de primire și receptare) ne considerăm încântați sau chiar uluiți de un asemenea film. În ceea ce mă privește, încă mai caut căi de purtare a slăbiciunilor celor care, neputându-l răbda, nu contenesc să răsfrângă ocări asupra omului și cineastului Mungiu, a „echipei de lichele anticreștine” care a ajuns „pe baricade la Cannes”, unde a obținut trei premii importante (scenariu și – ex-aequo – interpretare feminină) pentru că „tot ce este antiromânesc este apreciat de occident”. Nota bene, aceste aprecieri au fost și sunt emise adesea de unii și alții fără să fi văzut, în prealabil, filmul. Exprimarea, preluată de regizor din câteva articole de pe net, este inclusă – alături de alte comentarii de scandal – în broșura ce însoțește dublul DVD al filmului. Pentru acești „deranjați”, miza însă este enormă: păstrarea aparențelor, a unui purism religios utopic și adesea agresiv.  

După dealuri

Proiecția cu După dealuri din incinta „Vulturilor” a decurs firesc și frumos, „fără papuași”. Expresia îi aparține lui Paul Slayer Grigoriu (muzician, filolog, teolog și cinefil), care - de peste țări (nu și mări) - s-a interesat telefonic de evoluția discuțiilor de la Q & A, la care au participat actrițele principale, Cosmina Stratan și Cristina Flutur. A fost liniște și pace, i-am răspuns. Niciun „deranjat” nu s-a arătat dornic să (re)vadă filmul. Ori, dacă l-a (re)văzut în curtea „Vulturilor”, n-a protestat. Nimeni n-a reclamat „șifonarea” ori „spulberarea” Ortodoxiei, „românismului” și a monahismului ortodox, „propaganda nerușinată la homosexualitate”, „folosirea vicleană de clișee” pe placul „acelui Apus”, atitudinea „antiromânească” ș.a.m.d. Din contră, am auzit voci plăcut surprinse de expresivitatea filmului pe care unii au recunoscut că, aproape doi ani, l-au ocolit deliberat până acum. Cumințenia și felul în care surprinde – cinematografic, neostentativ, nedeclamativ - îmbisericirea minții omului au fost elogiate. N-am înțeles prea bine de ce „în ciuda necredinței lui Mungiu”. Probabil aici mai e de lucru. Dar chiar și așa, care să fie oare filmele sau capodoperele făcute de artiști cu „cotizația” credinței plătită la zi? Mă întreb dacă fanii Ostrovului (un film-cult în „familia ortodoxă” unde Mungiu este o persona non-gratta) au investigat cu aceeași scrupulozitate ortodoxia regizorului Pavel Lunghin.   

După dealuri

Am mai auzit apoi opinia potrivit căreia Mungiu „a avut noroc cu romanele din care s-a inspirat”, că altfel nu ieșea un film „așa cuminte”. Primul film „cu adevărat ortodox”, a adăugat apoi acest spectator (un scriitor și jurnalist cunoscut pentru vederile sale conservatoare). L-am întrebat atunci ce facem cu cronica unui monah ce e acum unul din liderii de opinie în cercurile ortodoxe, care vede în După dealuri o „poveste românească de lesbianism cu sfârșit tragic”, ce „vine să pecetluiască imaginea unei Românii ortodox-handicapate pe care a făurit-o presa dimpreună cu unii oameni ai Bisericii în strădania lor de a judeca întâmplarea nefericită de la Tanacu”? Răspunsul pe care l-am primit a fost ceva de genul: „Să fim serioși!”

După dealuri

Cumințenia acestui film (a se citi: dreapta socotință, echilbrul, lipsa de stridențe, de ostentație) nu e atât meritul tonului – ce-i drept, echilibrat și nepărtinitor – din scrierile „non-ficționale” din care s-a inspirat, ci rodul credinței și talentului manifestate cu prisosință în scurt-metrajele și lung-metrajele pe care Mungiu le face de peste 15 ani: Zapping; Corul pompierilor; Occident; 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile; Amintiri din „Epoca de Aur” ș.a.. Este felul său de a fi. Întrebarea ce se pune este cu totul alta: de unde își ia omul tact și echilbru, de unde forța uluitoare de pătrundere, de unde calmul și răbdarea de a-i orchestra pe actori astfel încât ce le iese pe gură să fie mai ales niște vorbe șoptite (însă deloc la întâmplare, ci pline de sens)? Și încă: Dacă filmul ar fi fost făcut de Lucian Pintilie ori de Cristi Puiu, pornind de la aceleași romane „cuminți”, ar fi ieșit la fel de „echilibrat”, de pătruns de „dreaptă socotință”?

Cristian Mungiu și Valeriu Andriuță

Nu, După dealuri nu este primul film românesc cu o imagine senzațională, așa cum a spus cineva, după proiecție. Încă de la mijlocul anilor 50, de când cu Alexandru Întorsureanu, Gheorghe Fischer, Ovidiu Gologan (continuați de Viorel Todan, Sergiu Huzum, Iosif Demian, Florin Mihăilescu, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu, Gabor Tarko, Doru Mitran, Anghel Decca, Vlad Păunescu, Călin Ghibu, Marian Stanciu, Vivi Drăgan Vasile, Cristian Comeagă, Ion Marinescu, Oleg Mutu ș.a.) filmele românești poartă semne certe ale unei solide școli de operatorie, chiar dacă uneori dramaturgia și atmosfera de film erau șubrede. Doar pentru cei ce reduc filmul românesc la serialul Haiducilor, la Comisari, la Pistruiați, la filmele cu voievozi sau la comediile „de public”, După dealuri este ceva „nemaivăzut” ca imagine ori scenografie. 

După dealuri

P.S. Fotografia alb-negru de mai jos se poate citi și așa: de unde atâta forță și profunzime, echilbru și cumințenie, realism nedisimulat în „simboale”, grijă pentru detalii pline de semnificații într-un film ca După dealuri?