Pe 31 martie 2018, Adrian Floru Enescu - prolific compozitor, orchestrator, maestru de sunet, cu o activitate asiduă în slujba artei de aproape jumătate de veac - ar fi împlinit 70 de ani. La puțină vreme după 1990, de Florii, când s-a nimerit să cadă și ziua sa de naștere, Florin Călinescu spunea la TVR1 (în emisiunea lui Eugen Dumitru,
Video Magazin): „Puțini știu că azi este și ziua de nume a lui Adrian Enescu.” „Așa e, el a făcut muzica la spectacolul în care am jucat și eu în anii 80,
Zbor deasupra unui cuib de cuci. La mulți ani, Adrian Enescu!” - a zis și Florin Piersic, invitat la emisiune. Peste mai mulți ani aveam să pricep că urarea lor era și pentru Floru, nu doar pentru Adrian.
Prin 1987 am văzut
Iacob la „Casa Tineretului” din Timișoara. Venise și regizorul Mircea Daneliuc împreună cu proaspăta lui muză, Cecilia Bârbora (care-i devenise soață). După proiecție am schimbat câteva vorbe cu cel pe care-l știam din
Cursa, Proba de microfon, Croaziera sau
Casa dintre câmpuri și care - după o premieră cu scandal - uluise o parte a publicului de cinema din România, cu
Glissando. N-am găsit să-l întreb altceva pe Mircea Daneliuc decât ... dacă îi place muzica lui Adrain Enescu. Asta spune multe despre aderența mea - pe atunci - la poetica cinema-ului practicat de Tatos și Daneliuc... Răspunsul pe care l-am primit era - cum altfel? - mai degrabă rezervat, rece chiar. Adept al filmelor în care muzica nu e „personaj dramatic”, Mircea Daneliuc mi-a spus că
synthesizerul nu-i spune mare lucru. Că regizorii pun muzică în filme ca să mascheze golul de idei. (N-a știut sau s-a făcut că nu știe că - la
Șapte zile; Întoarcerea lui Magelan; Tănase Scatiu; Râul care urcă muntele; Urgia; Bietul Ioanide; Septembrie; Doctorul Poenaru; Ciuleandra; Noi, cei din linia întâi; Bătălia din umbră ș.a. - Adrian Enescu scrisese muzică și pentru orchestră de cameră, pentru orchestră mare, pentru orchestră și cor, nu numai pentru orchestră electronică. N-a știut sau n-a vrut să știe că, în istoria filmului, există multe exemple de muzică inteligent folosită, iar nu drept element de umplutură.). Când m-am făcut „băiat mare” aveam să ajung să povestesc îndelung cu Adrian Enescu. Nu numai despre muzica sa. Iar cu poetica
cíné-verité-ului aveam să mă împrietenesc - ireversibil, sper - destul de greu, abia după ce am văzut
După dealuri de Cristian Mungiu,
Cea mai fericită fată din lume și
Toată lumea din familia noastră de Radu Jude,
Aurora și
Sieranevada de Cristi Puiu.
Privesc poza făcută de Raluca în 2011, în parcul dendrologic de la Bazoș. Îl am alături pe Adrian Enescu (venise la Timișoara pentru prima audiție a compoziției sale pentru percuție și orchestră,
Domino)
și - în fața mea - căruciorul în care doarme Ioan pe când nu avea încă niciun an. Și pe când încă nu învățase pe de rost - ca Theodor, fratele său mai mare - zeci de teme adrianenesciene. Mă gândesc la urna cu cenușă pe care - alături de Raluca - am văzut-o în iarna anului 2016, la cinci luni de la incinerarea sa. Mă gândesc la fascinația pe care o exercita asupra lui orașul, cu - spunea el - „mirosul de gaze de eșapament, cu înjurăturile lui, cu
smog, cu toate viciile lui, cu
acid rain, cu baruri de noapte, cu replicanți, cu vânători de replicanți care chiar au uneori suflet de om”. Vorbeam despre
Blade Runner, pornind de la un exercițiu de admirație față de natură, față de „tot ceea ce Dumnezeu a creat în măiestria Lui”
. Viața - îi plăcea să repete, citând personajul principal din filmul spaniol
Mar adentro - „e un dar, nu o obligație”. Era deviza lui Adrian Enescu, omul care - mai mult decât oricine altcineva - m-a împrietenit cu Muzica, omul care - în felul său - tânjea după „suprema împăcare” și se bucura de tot ceea ce îl făcea să viseze cu ochii deschiși (fără să facă din vis un zeu), de tot ceea ce îi aducea aminte că există. „Valoarea noastră finală stă nu în felul în care învingem, ci în felul în care suntem înfrânți” - mai spunea cel care a câștigat nu puține bătălii pe terenul muzicii. Al muzicii de film, de scenă, al muzicii pop-rock, al jazz-ului, al muzicii electronice, al muzicii electro-acustice, al muzicii experimentale. Crezul său îmi amintește mereu de pilda, despre care scria Nicolae Steinhardt în
Jurnalul fericirii: dacă e să pierim, atunci să fie în zori, după o luptă îndârjită - precum a caprei din povestirea lui Alphonse Daudet - cu cel ce caută să ne ia viața. Așa va fi fost și lupta sa cu stihiile suferinței care - chiar în 18/19 august 2016, ziua când Biserica îl prăznuia pe Sf. Floru, ziua de naștere a muzicianului George Enescu - l-au mutat pe Adrian Floru Enescu la cele veșnice.
