vineri, 12 august 2011

Losing his religion


A fost odată ca niciodată…Eram în penultima clasă de liceu, aveam aproape 18 ani şi – recunosc – dintre scriitori (atunci când nu mă gândeam la abisalul univers dostoievskian) mă obseda James Joyce, ale cărui obscure (dar pentru mine încântătoare) opusuri tocmai le citisem: Ulise, Portretul artistului în tinereţe, Oameni din Dublin. În această ordine. Ei bine, într-o zi de sâmbătă a anului 1986 am participat la o „sesiune de comunicări ştiinţifice” cu o lucrare intitulată „Evoluţia personajului la James Joyce”. Titlul mi-a fost propus (alături de alte câteva variante) de un excelent dascăl de limba română (ce fusese şi inspector), pe care însă nu-l aveam profesor la clasă, dar a avut amabilitatea să mă ajute să găsesc un topic pentru lucrarea mea. Era un tip exigent şi drept, la care nu se putea să treci dacă nu citeai (poezii, romane, piese de teatru, critică literară) pe rupte. O, tempora! Seara, ca de obicei, mă uitam la televiziunea iugoslavă. Pe atunci TV Novi Sad transmitea, sâmbăta, un al doilea film pe la ora 23.00. În mintea mea era doar Joyce. Mă gândeam atât de intens la cărţile lui încât ajunsesem să-mi zic aşa: Ce-ar fi să dea sârbi un film după Joyce? Şi filmul de la ora 23.00 începe cu un peisaj din natură (un râu ce curge la vale dintr-un munte), muzică tradiţională irlandeză în fundal, iar pe ecran apare titlul: A Portrait of the Artist As A Young Man. Nu-mi venea să cred ochilor! Vârsta crudă  pe care o aveam atunci mă predispunea la interpretări în cheie „paranormală” a realităţii. Difuzarea acestui film nu doar într-o perioadă, ci chiar în clipa în care mă gândeam la Joyce, mi se părea un „semn”. Unul din multele „semne” ce mi s-au „arătat”şi pe lângă care am trecut poate, prea repede…Recent am regăsit acest film din 1977 în format digital, în luxoasa librărie Cărtureşti de pe bv.  Magheru di Bucureşti. Era alături de o altă ecranizare (tot necinematografică) după Joyce: Ulysses. Descopăr aceste filme şi pe you tube. Nostalgie…
Acum, după (mai bine de) 20 de ani, cu alte „antene”, încă mă mai gândesc la Joyce. La revolta sa pe romano-catolicism (preoţi, biserici etc.) produsă în urma unei fisuri. Pentru că începuse bine (ori ba?), cu lecturi intense din scolastici (Toma d’Aquino la loc de cinste), cu experienţa confesionalului etc. Dar ceva se rupse în el şi nu se mai putea mărturisi şi cumineca („fiindcă şi cuminecătura s-ar putea să fie trupul şi sângele fiului lui Dumnezeu şi nu o fărâmă de pâine”). Şi-a pierdut credinţa (romano-catolică). Şi în cazul lui, cred, a fost o fricţiune fatală cu puritanismul unei societăţi. La fel s-a întâmplat cu Nietzsche sau Ingmar Bergman, care au fost terorizaţi, în familie, de rigorismul patern al unui tată pastor (luteran). Spre deosebire de preotul (romano-catolic) de ţară al lui Bernanos (şi Bresson, în film: Jurnalul unui preot de ţară), spre deosebire de Nazarin al lui Buñuel, Joyce s-a autoexilat nu numai geografic, dar şi spiritual. Când un amic îl chestionează: „Aşadar, nu intenţionezi să devii protestant?”, Stephen Daedalus (alter ego-ul lui Joyce din Portret şi Ulise) răspunde: „Am spus c-am pierdut credinţa, nu că am pierdut respectul faţă de mine însumi. Ce fel de eliberare ar fi aceea, să părăseşti o absurditate logică şi coerentă ca să îmbrăţişezi una nelogică şi incoerentă? … N-am să slujesc ceva în care nu mai cred – fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea – şi-am să încerc să mă exprim în vreun mod de viaţă sau de artă pe cât de liber şi pe cât de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea singurele arme pe care îmi îngădui să le folosesc – tăcerea, exilul şi viclenia.” Rebelul Joyce  continuă să pluseze: „Nu mă tem a fi singur sau a fi respins de dragul altuia sau a părăsi orice va trebui să părăsesc. Şi nu mă sperie să fac o greşeală mare, o greşeală de-o viaţă, poate chiar cât veşnicia de mare.” Vorbele sentenţioase ale celui care avea să dea lumii două şarade geniale (Ulysses, Finnegan’s Wake) îmi par, acum, că risipesc doar amăgitoare sclipiri luciferice…

Seduction


Pe platoul TVR, în luna februarie a.c., amfitrionul emisiunii „Dialog spiritual”, prof. univ. Claudiu Arieşan a vorbit aşa despre oamenii de film (actori, regizori, compozitori, directori de imagine etc.) despre care am scris în Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc: „Oameni pe care în primul rând Marian  îi iubeşte cu adevărat, îi venerează la un mod strict cultural, fără să-i adore, văzându-le şi slăbiciunile şi alunecările, dar în umanitatea lor îi propune – şi-i propune – ca modele de interpretare culturală.” Cu o precizare: că drumul până la iubire şi „venerare în sens cultural” a trecut printr-o fază de „adorare”. Acum, detaşat, înţeleg că – inconştient – căutam şi iubeam la ei (în opera lor) ceea ce preţuiesc şi acum la filmele lor – acele „frumuseţi uitate”, majoritatea făurite în condiţii de dictatură (înainte de 1990): aspiraţia spre absolut. Deh, erau vremuri pe când corectitudinea politică („toleranţa”, negarea nătângă şi ilogică a existenţei unui adevăr absolut etc.) nu era dezideratul suprem. De aceea absolutul încă mai putea să fascineze, să seducă artistul.
*** 
O altă seducţie, din acei ani: tele play-ul pe care-l descopăr pe you tube, filmul englez Little Lord Faunterloy. A rulat şi în cinematografele româneşti în vara anului 1984, cu titlul Micul lord. O melodramă pe o temă nobilă: reîntregirea familiei. Un tânăr lord (care-şi descoperă „sângele albastru”, copil fiind, şi se mută din America în Anglia) reuşeşte să-l împace pe bunicul englez (ursuz şi mândru de condiţia sa nobilă) cu mama sa americană (de condiţie socială umilă, dar demnă). Interpretul principal – un copil teribili în anii aceia: Ricky Schroder, figură cunoscută dintr-un blockbuster difuzat şi el pe ecranele româneşti (The Champ sau Campionul de Franco Zefirelli, cu Jon Voight şi Faye Dunaway) – este secondat de Alec Guiness (l-a jucat pe Obi-Wan Kenobi în Star Wars). Nu ştiam eu că abia peste 27 de ani aveam să aflu, la mama, pacea din finalul acestui film care – mărturisesc – m-a sedus. Şi nu ştiam, desigur, că această pace îi va fi – minunatul, sublimul – cântec de lebădă…