Am luat copiii și i-am dus la Filarmonică la un concert vocal-simfonic (dirijor: Nicolae Moldoveanu) pentru Variațiunile simfonice pentru pian și orchestră de Cesar Frank (la pian: Naoko Anzai), dar mai ales pentru Suita lui Gustav Holst pentru orchestră, Planetele, însoțită de video proiecții cu imagini marca NASA, comentate de cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu. Cel dintâi (și, până acum, singurul) român care a zburat în cosmos, acum pe post de DJ a primit titlul de cetățean de onoare al Timișoarei. În compania imaginilor cu planetele pustii de pe ecran, episodul „Marte” mi-a redeșteptat o clipă emoția pe care, în aceeași sală Capitol a Filarmonicii Banatul, aveam să descopăr cu uimire primul Star Wars (de neconceput fără muzica lui John Williams), în exact același an - 1981 - în care cosmonautul Prunariu zbura în cosmos.
 |
| Solaris |
Imaginile preluate de sateliți cu Marte, Venus, Mercur, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun mi-au amintit - involuntar - de planeta Solaris, așa cum apare - ca personaj - în filmul lui Tarkovski. Și m-am gândit nu doar la reprezentarea S.F. a acelui „ocean gânditor”, cât la scena din dormitorul lui Kris Kelvin, când acesta e surprins în fața oglinzii, căzut în rugăciune. La Tarkovski, rugăciunea este debarasată de orice formă de pietism și dolorism. E un fel de mirare cosmică stârnită de „frumusețea care va salva omenirea” (Dostoevski). Iar inima acestei frumuseți restauratoare din Solaris nu este nici muzica lui Bach, nici filozofia antică ori scrierile lui Cervantes și Tolstoi (la care se face referire), nici tablourile lui Breughel, ci Troița lui Rubliov, pe care o vedem lipită de oglindă. (Tarkovski regizase Andrei Rubliov chiar înainte de Solaris.) Ca și cum - pentru a fi oameni, pentru a rămâne oameni - suprafața lucioasă a oglinzii la care privim se cade să fie acoperită de icoană. Și mai m-am gândit la capodopera lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât viața: „De aici, ni se pare că toți oamenii din lume sunt frații și surorile noastre (...) cu toate că știm că pe Pământ lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Pământul nostru, superb în albastrul lui neverosimil, Pământul nostru, fragil ca un cap de copil…”
În fond, asta e filmul lui Tarkovski: o declarație de iubire adusă Pământului cel „fragil ca un cap de copil”, și - scrie Costion Nicolescu - „o foarte gravă meditaţie despre destinul eshatologic al umanităţii, despre supravieţuirea prin iubire”. Prin iubire şi, nu mai puţin, prin neuitare, căci „eroii tarkovskieni sunt cu atât mai vii cu cât reuşesc să salveze din uitare, într-o conştiinţă proaspătă şi implicată, cât mai multe dintre faptele personale şi dintre cele ale umanităţii, în general”. Unul dintre savanţii din Solaris, într-un moment de euforie, dă glas concluziei amare la care a ajuns după ani şi ani de cercetări şi investigaţii ştiinţifice: „Nu dorim să cucerim cosmosul, ci doar să extindem Pământul la dimensiunile Universului. Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă. Tânjim după un contact pe care nu-l vom realiza niciodată. Suntem în jalnica postură a unui om care se îndreaptă către o ţintă de care îi e frică şi pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de om!”
