miercuri, 16 martie 2011

Apa ca un bivol negru

Există, printre aforismele lui Woody Allen, o cugetare (un remix, desigur, al unor gânduri ce-i urmăresc pe oameni de când lumea) prin care – involuntar – mărturiseşte nevoia omului de carpe diem. „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i despre planurile tale…” -  teologhiseşte Woody fără să-şi dea seama. Însă îndemnul acestui comic sofisticat al ecranului (care ne tot spune că nu se poate abţine să nu glumească despre lucrurile serioase) vizează  trăirea clipei şi, nota bene, pare să vină dintr-un impuls firoscos şi cuminte. Pentru că, o spune voalat chiar el (remixând înţelepciunea omenească de veacuri), poţi să-ţi faci câte planuri vrei, până la urmă tot trebuie să porţi ceea ce ţi-e scris în frunte. Să achiţi nota de plată, pentru că totul se plăteşte.
E aici, în această butadă, un posibil loc geometric al înţelegerii unui adevăr adesea uitat: nu suntem singuri în univers (ştiu, sună ca-n reclama promoţională a lui Spielberg la Întâlnire de gradul trei, dar n-am găsit altă rimă), va să zică cineva … „care este” … ştie cu adevărat desfăşurătorul real (nu imaginar) al vieţii omului. Dar câte planuri, câte vise, câte vieţi în devenire a curmat – doar în ultimele zile – apa ca un bivol negru (apropo de titlul unui excepţional documentar, azi uitat, despre inundaţiile din Ardeal din 1970, realizat – între alţii – de Dan Piţa, Mircea Veroiu, Iosif Demian ş.a.), ţâşnită din oceanul învolburat de cutremur, în Japonia … Ultimele cifre vorbesc de mii de morţi şi daţi dispăruţi, iar lista e în continuare deschisă. Cerul – cum spune Eric Maria Remarque într-unul din romanele sale (admirabil adaptat pentru ecran de Sydney Pollack, în Bobby Deerfield) – nu iartă pe nimeni. Sau? …