Zăresc deunăzi în vitrina
chioșcurilor de ziare un număr de „Magazin Istoric” și, pe copertă, un titlu:
„Cum s-a născut filmul Dacii”. Hai să-l iau! – îmi zic. Ce găsesc în
articolul cu pricina? Pe lângă bla-bla-uri despre coproducții și superproducții
românești, pe lângă osanale aduse de „oamenii zilei” gen Francisc Munteanu și
„admirația nobilă” față ce filmul-epopee ce inspiră un „sentiment profund
patriotic atât de necesar educației generațiilor tinere”, dau peste fragmentul
unei cronici apărute în Franța, la premiera din 1967: „Nu e totul să ai zeci de mii de figuranți,
decoruri naturale grandioase, mai trebuie să știi să te servești de ele.
Intrigile din tabăra romanilor sunt tratate cu la fel de multă naivitate ca și
scenele de dragoste dintre Marie-José Nat, tânăra
dacă un pic pierdută, și Pierre Brice, generalul roman cu barba marțială și cu
privirea asasină. Lipsește suflul epic indispensabil, care singur ar fi putut
să dea acestui demers interesul care îi lipsește. Bineînțeles, ecranul este
invadat de numeroși soldați, dar ei rămân pe loc, într-o ordine perfectă și
monotonă. De îndată ce e vorba de lupte organizate, de-abia vedem adversarii
intrând în contact, iar lupta corp la corp a celor doi generali adversari nu
poate acoperi această carență.” (Robert Chazal, Paris Presse l’Intransigeant)
Rândurile comentatorului
francez („nemilos”, „ce face
filmului o „primire mai puțin călduroasă” - scrie Aurelia Vasile, autoarea articolului din „Magazin Istoric”) mă trimit la comentariul mai amplu
al Monicăi Lovinescu: „Scoși din
zona de spiritualitate a lui Vasile Pârvan, din mitul proiectat de un Dan Botta, dacii sunt într-adevăr tratați pe peliculă ca
indienii din cele mai slabe copii învechite de western. Dacă ridicolul ar putea
arde o peliculă cinematografică, evident că nu ne-ar fi fost dat să vedem la
Paris Dacii lui Sergiu Nicolaescu, pe scenariul lui Titus Popovici. Dar
ridicolul nu arde, nu ucide, mai ales la București. Așa încât i-am văzut. Și
nici măcar n-am putut râde, după cum ne îndemnau imaginile, din care nici una,
în afara planurilor de natură salvate oarecum de aparatul de filmat al lui
Costache Ciubotaru, nu evită cele mai penibile clișee ce se pot închipui. Am
avut deci dreptul la panoplia completă a imaginilor ce denaturează o spiritualitate
autentică, în favoarea unui folclor de almahah popular. N-au lipsit, pe un drum
de munte, nici Rodica (purtând cofița cu apă rece), nici cuvintele istorice,
fals istorice, nici idila de circumstanță dintre un roman și o dacă, nici
transformarea în decoruri de carton a miturilor nebuloase, nici întruchiparea
unor figuri de legendă în actori înmărmuriți parcă de prostiile pe care rau
forțați să le spună. Francezi sau români, fără distincție, acești actori se
joacă de-a dacii și romanii, sub nivelul oricărei superproducții de acest gen
din occident, iar Cleopatra și Quo Vadis?, cele mai întristătoare
exemple ale unei astfel de mentalități, ating pentru prima oară rangul de
capodopere, comparate cu Dacii de la București.
Aceste superproducții
occidentale au totuși o scuză, care chiar insuficientă, le explică nașterea:
succesul comercial. La București, o astfel de rațiune nu există. La București,
e mult mai grav. Superproducția Dacii este prezentată ca o „epopee
anțională”, ca un act de justificare istorică, o dovadă de „demnitate artistică și intelectuală”, o înnobilare a
genului prin „fervoarea” imaginii unui Nicolaescu și „seriozitatea” scenariului
lui Titus Popovici, un „scenariu de fier”, ca o modalitate, în același timp,
dialectico-marxistă și mistico-națională, de
aînțelege trecutul. Epitetele și expresiile nu sunt ale noastre. Le-am
cules dintr-o presă unanimă și delirantă, în care nu se ivește umbra unei
critici, surâsul unei rezerve.
E grav din mai multe
puncte de vedere. Orchestrarea aceasta a entuziasmului nu dovedește o pierdere
totală a oricărui gust din partea cronicarilor, ci numai faptul că atât
regizorul, cât și scenaristul trebuiau ridicați în slăvi, din motive foarte
cunoscute și foarte extraestetice. Pe plan artistic, o știe tot cinematograful
românesc, Sergiu Nicolaescu nu există. După cum amintirea unui Titus Popovici
ca scriitor, e foarte îndepărtată. Pe plan estetic, nicio secvență din Dacii
nu rezistă analizei. Un maidan al sufletului și al imaginii acoperă cu
noroiul lipsei de gândire până și peisagiile, care au totuși imensul avantaj de
a nu vorbi, deci de a nu fi supuse nici dialogului infantil al lui Titus
Popovici, nici conducerii artistice a regizorului. Motivele deci ale acestei
campanii laudative trebuie căutate în altă parte. Acest fapt ne aduce aminte de
alte timpuri, nu prea îndepărtate, despre care se afirma la București că nu se
vor mai întoarce. Timpuri în care valoarea estetică nu constituia un argument
și în care bântuia ceea ce se numește cu un termen, acum consacrat,
„socialismul vulgar”. Atunci când succesul sau insuccesul unei opere erau
determinate, fie de poziția ocupată în aparatul de partid a creatorului ei, utilitatea
ei strict propagandistică. Că acest neorealism socialist, transparent în Dacii,
slujește acum o altă politică, nu e un argument. Și în plus, n-o slujește. Ridicolul
n-a slujit niciodată afirmării unui ideal național. Vrem să ne preamărim
strămoșii și dârzenia lor, și îi distrugem prin concretizarea lor în imagine de
duzină, în dialoguri de suburbie. Rămânem fără daci, rămânem fără romani,
rămânem cu Sergiu Nicolaescu și cu Titus Popovici.
Care vor continua să fie
utilizați. Regizorul improvizat anunță că se va lansa acum într-o carieră și
mai promițătoare, iar scriitorul de Curte Nouă pregătește continuarea operației
de lichidare a trecutului nostru, printr-un scenariu cu Columna lui Traian prin
care dacii și romanii ne vor deveni și mai contemporani, și mai familiari, și
mai reduși la statura scenaristului.
Atunci când apare în
occident o superproducție, cu prostituări ale istoriei, lucrul n-are – repetăm –
prea mare importanță. Pentru că nicio țară nu-și confundă trecutul cu astfel de
imagini. Dar Dacii sunt film oficial. O „epopee națională”, cum se
spune, și ca atare reprezintă România și istoric și estetic.”
(Monica Lovinescu, Unde
scurte I, iunie 1967)
Nu mai am nimic de
adăugat.
