Această suferinţă

Viaţa toată îmi pare o luptă continuă cu părțile feroce din mine, prin care n-a ajuns încă lumina binefăcătoare a zorilor. Ce alchimie de nepătruns are loc în sufletul cuprins de-o vulcanică învolburare, ce reacţii fizico-chimice se petrec atunci când vezi roşu în faţa ochilor şi-ţi ieşi din fire!... Da, ştiu de la Iacov Apostolul, că mare bucurie se cade a socoti căderea în „felurite ispite”, că „încercarea credinţei lucrează răbdarea” al cărei lucru trebuie să fie desăvârşit (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 1.2-4). Mai ştiu, de la acelaşi, că fericit e bărbatul care rabdă ispita, „căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 1.12). Că „fiecare este ispitit de pofta sa”, iar nu „de la Dumnezeu” (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 1.13-14). Blaga ne spune şi el, în Laudă suferinţei, că suferinţa e prilej „ce înalţă mersul, cunoştinţa” şi „întăreşte fiinţa întru fiinţă”. Ştiu că lucrarea lui Sisif e impregnată în chiar CIP-ul consiţiei umane, că nu orice suferinţă, ci doar „această suferinţă” pe care o vor fi gustat „semenii noştri, de la oameni la albine, de la-nvingători la biruiţi, de la-ncoronaţi la răstigniţi”, şi eu împreună cu ei, e singura legătură dintre om şi Tatăl „carele este şi va fi”. Ştiu că până şi în cădere trebuie să ne ţinem de Dumnezeu, cum ne spunea deunăzi un monah, că trebuie să luăm binele din rău, căci nu avem de unde-l lua din altă parte (e motto-ul nuvelei Picnic la marginea drumului de fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki). Şi totuşi, cred în continuare că împrăştierea gândurilor (împreună cu lenea, indiferenţa, iuţeala mâniei şi cele asemenea lor) e starea ce te mută-ntr-un alt film. Te scoate din fire. Te dezumanizează. Sigur, până la urmă spui, ca Stalker: „Toate au un sens şi o cauză” (Călăuza), se putea întâmpla mai rău etc., însă rămâi, pe undeva, cu „remuşcătura duhului lăuntric” (Joyce, Ulise), cu regretul de a nu fi avut prezenţă de spirit, de a nu fi fost îndeajuns de treaz la minte. Nu, soluţia (ieşirea din starea de insuportabilă durere despre care Stephen Daedalus spunea că e „un coşmar din care încerc să mă trezesc”) nu poate fi nici remuşcarea, nici „grin and bear it” („rânjeşte şi suportă”), ci metanoia, schimbarea (înnoirea) minţii. Domnul – vorba lui Teofan Grecul, din Andrei Rubliov – ne va ierta, însă noi, ca oameni împovăraţi de păcat, nu trebuie să uităm răul pe care l-am făcut. Viaţa e, astfel, o pendulare între iertarea lui Dumnezeu şi chinul conştiinţei noastre maculate. Savoarea ei e dată de felul în care gestionăm acest du-te vino între împăcare şi neconsolare.

Pentru că poezia nu e „un simplu gen literar” şi nu depinde nici de rimă sau ritm, nici de aspectul ei grafic, fiind o „stare a minţii, a complexului psiho-somatic, a dispoziţiei temperamentale”, „o stare harică”, un „mijloc de comunicare infinit mai rapid şi mai intim cu lumea” (Nicolae Steinhardt, Drumul spre isihie), poemul ca un graffiti, scris pe o fereastră de facebook de Eva Pirosca, este – pentru mine – scurtătura cea mai grăitoare către ceea ce simt cu acuitate la acest mijloc de Cireşar:

„părțile feroce din mine sunt oarbe ca noaptea și nimicitoare ca un vulcan.
eu nu sunt un om al smereniei.
nu se vede, pentru că știu să scriu cuvinte frumoase.

dar dacă tac, nu e din smerenie.
tac pentru că îmi înghit răutățile ca niște pumnale.

dacă zâmbesc, nu e din dragoste.
zâmbesc pentru că mi s-au dezumflat ochii de la ultimul plâns de rușine.

dacă mângâi un copil, nu e din blândețe.
mângâi, pentru că palma s-a relaxat din pumnul care mai devreme a lovit în perete.

pentru că eu sunt un urs în cușcă, nu un bun creștin.
eu lovesc, nu primesc.

și dacă mă duc în Biserică, nu e pentru că sunt virtuoasă.
mă duc, pentru că altfel nu pot să iert și să mă iert.”

Iertare - tablou de Dan Voinea