Nicolae Steinhardt despre Tudor Gheorghe

„Un artist autentic, fecior de ţăran de lângă Lipova, om înflăcărat, mi-a spus: „Te ştiu iubitor al fenomenului românesc, du-te la un recital al lui Tudor Gheorghe.”

Mărturisesc că am fost dezamăgit. T.Gh. recită versuri din poeţi adevăraţi: Goga, Ion Barbu, Blaga, Arghezi. Are bunăvoinţă. Se vede că iubeşte frumosul. Dare e un recitator slab. Scena, timp de aproape două ore, o umple cu greu. După melci a fost recitată fără niciun simţ al misterului, ci copilăreşte, în stilul acelei prime ediţii scoase de Ciornei pe care autorul a retras-o imediat. Şi-apoi, strigă când se acompaniază la ghitară. Şi se cam schimonoseşte inutil. Dar, mai grav, tinde să confunde folclorul românesc cu cel ţigănesc. În limba română consoanele finale sunt clare şi abrupte. T.Gh. le adaugă, ţigăneşte, un „î” moale, slav, cu un fel de „i” final. Acestea sunt două mari greşeli, contrare spiritului în care se pronunţă consoanele la noi. Îndeosebi, „î”-ul final, atât de ţigănesc, de lăutăresc ţigănesc, de mahalagesc-ţigănesc, este supărător.

Am avut impresia netă că baladele populare sau cele proprii sunt recitate de un ţigan care, colac peste pupăză, fait du charme [încercând să placă, forţând nota] – fără talent şi cu stângăcii în mişcări. Nu, nu e simplu şi sincer: ci încearcă, neîndemânatic, să recite şi să se jelească, româneşte, pe o tonalitate care s-ar potrivi mai degrabă cântecelor ţigăneşti ale lui M.R. Paraschivescu şi muzicii lui L. Profeta.”

Nicolae Steinhard – Dumnezeu în care spui că nu crezi. Scrisori către Virgl Ierunca (1967-1983)

 

Desluşirea Tainei

titlu: Desluşirea Tainei. Despre natura teologiei 
autor: Andrew Louth

editura: Deisis, 1999


Eseul lui Andrew Louth aduce în discuţie sensiblitatea creştină dezbinată de ideologia iluministă, aportul teologiei, relaţia dintre ştiinţă şi taină, rolul alegoriei în desluşirea (şi trăirea) tainei.

După ce secolul Luminilor a despărţit gândirea de simţire, Romantismul a încercat să recupereze „mintea simţitoare”. Credinţa presupune „a gândi cu consimţire”. În rugăciune nu doar simţim ceva, ci şi ştim ceva. De la Iluminism încoace, în Occident, curentul principal al teologiei („sesizarea lui Dumnezeu de către omul restaurat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”) a fost absorbit de celelalte curente la modă. Omul – arată Louth – „ pleacă de la ignoranţă şi confuzie, dar prin aplicarea metodei este condus către lumină şi adevăr”. Această căutare este sinonimă cu desluşirea Tainei. 

Înţelegerea (misterelor, tainelor) presupune o „angajare în tradiţie, nu o încercare de a scăpa de ea”. Contrar ideologiilor „reformatoare” din Biserică, Tradiţia – „contextul în care putem fi liberi” – trebuie afirmată, îmbrăţişată, cultivată prin actul interpretării unui text, al unei opere de artă. Pentru Sfinţii Părinţi cunoaşterea lui Dumnezeu şi dragostea Lui pentru noi în Iisus Hristos poate fi găsită doar înăuntrul Tradiţiei Bisericii.

Misterul nu trebuie rezolvat (aşa cum pretind „pozitivişii”, „iluminiştii”, „raţionaliştii”), de el trebuie să ne împărtăşim. El se desluşeşte tot printr-un mister (iar nu prin argumentări şi explicitări deconstructiviste), prin asumarea principalelor trei taine ale teologiei creştine (Treimea, Întruparea, Îndumnezeirea) după ritmul unei vieţi liturgice.  Iar Liturghia (nici lucru „făcut”, nici fapt care poate fi doar „înţeles”) se adresează nu doar minţii, ci firii noastre întregi, presupune o participare cu „trup şi suflet”: „Liturghia desfăşoară feluritele înţelesuri ale tainei lui Hristos, iar faptul că nu poate fi în întregime explicată, că multe din cele făcute le facem pur şi simplu pentru că aşa le-am făcut dintotdeauna, dă un sens bogat caracterului nepătrusn al tainei creştine.” Tradiţia implică nu doar o „fidelitate a memoriei”, ci şi o „fidelitate a trăirii”, o „aderenţă vitală”.

Dacă pentru protestanţi (care, respingând Tradiţia Bisericii, au impus – ca început de nouă tradiţie – principiul Sola Scriptura), Scriptura – Cartea Bisericii – e mai degrabă „un arsenal” decât „o comoară”. Creştinismul, în fond, nu este „religia biblică”; este „religia lui Iisus Hristos”. Scripturile s-au ivit în viaţa Bisericii; acolo au fost recunoscute şi sunt citite ca Scriptură. În Ortodoxie se poate vorbi însă despre o simbioză între Scriptură şi Tradiţie: Scriptura hrăneşte Tradiţia, iar Tradiţia furnizează tipul de receptare în care Scriptura poate fi citită ca Scriptură.