În zona producției de filme pentru televiziune inspirate
din viața „satului socialist”, Casa
dintre câmpuri (cu titlul provizoriu: Prețul
încrederii) este – de departe – o excepție. O excepție fericită și un
exercițiu de admirație pentru una din vocile autentice ale filmului românesc
dintotdeauna: Alexandru Tatos. „Zgomotele și muzica l-au împlinit și l-au echilibrat...Nu e un
film mare, dar nici nu mă face de rușine.” (Tatos despre filmul său, în Jurnal).
Nu clișeele conflictelor de producție agricolă dintre un
inginer zelos și un președinte de CAP retrograd, „fără suflu” și alergic la
noua generație sunt nota dominantă în filmul lui Tatos, ci privirea sa aruncată
asupra unei lumi invadate de kitsch, delațiune și arbitrar – teme preferate ale
regizorului și în Mere roșii, Secvențe
sau Secretul armei secrete. Kitschul,
nota bene, este observat Tatos de la țară, unde veacurile șlefuiseră „o
tradiție a echilibrului și a grației”, iar geniul creator atingea „o perfectă
demnitate a expresiei” (Nina Cassian, „Casa dintre câmpuri – un film ca o strângere de mână”, în Magazin Estival Cinema 1979)
Punctele forte, în Casa
dintre câmpuri, sunt datorate regiei și echipei (actori, scenografi,
compozitor, monteuri, ingineri de sunet) „care realizează o supra-extra-dramaturgie”
(Ecaterina Oproiu). Amza Pellea izbutește unul din cele mai bune roluri în film
(alături de cele din Duios Anastasia
trecea și Imposibila iubire),
Mircea Diaconu – o „lichea” – părăsește, aici, tipologia „băieților buni” (Nunta de piatră, Mere roșii, Filip cel bun,
Profetul, aurul și ardeleniii), Dorel Vișan îmbracă pentru întâia oară
costumul de milițian, iar Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc formează pentru
prima dată un cuplu pe ecran (așa cum aveau să mai fie în Proba de microfon și Croaziera). Toți „anti-eroii” și
„anti-eroinele” lui Alexandru Tatos luptă
pentru ceea ce, în Jurnalul său,
regizorul numea „păstrarea demnităţii umane terfelită de opresiunea unei
tiranii, cât şi de laşitatea oamenilor”. Este destinul împărţit de doctorul
Irod al Merelor roşii, de Doina din Rătăcire, de Anastasia din Duios
Anastasia trecea, de inginerul şi de fata din Fructe de pădure, de
regizorul (jucat chiar de Tatos) din Secvenţe,
de personajele principale din Cine are
dreptate?, de inginerul Radu (Mircea Daneliuc) din Casa dintre câmpuri, ce duce „o existență solitară” și – cu un firesc
grăitor, semnificativ, rar întâlnit în filmele românești – se revoltă nu doar
împotriva kitschului, ci și a injustiției și lipsei de eficacitate. Este o
revoltă transformată în cumințenie (cumpătare), încă departe de revolta transformată
– în o serie de filme românești de după 1990 – în expresie sordidă și isterie
generală.
Ceea ce satrapii din administrația cinematografiei
românești numeau „întregul și faptele cu adevărat grave” din Casa dintre câmpuri, aveau să se mai
regăsească doar în câteva filme, până la mijlocul anilor 80. „Intelectualizarea”
și înnoirea limbajului cinematografic în perioada acelor ani (mărturie stau
filmele lui Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dinu Tănase, Dan Pița, Mircea
Veroiu, Ada Pistiner, Stere Gulea, Constantin Vaeni și Alexandru Tatos) rămân până
în ziua de azi semne ale unui feonomen pe cât de interesant, pe atât de
îmbucurător. 
