În lectura Apostolului
din Duminica premergătoare Praznicului de Adormire a Maicii Domnului ni se
spune să nu judecăm ceva „înainte de vreme”,
până când se vor lumina „cele ascunse ale întunericului” pentru că nimic
din ceea ce avem nu este doar al nostru. Iar dacă totul am primit în dar, ce
rost mai are fala? Asemenea unui părinte ce a
descoperit frumuseţea înspăimăntătoare a „lucrurilor de pe urmă”, apostolul – ne spune Saul aka Pavel – flămânzeşte şi însetează, ostenindu-se a lucra cu
mâinile sale. Hulit fiind, se roagă. Ajunge chiar „ca gunoiul lumii”. Şi caută
să dobândească „duhul blândeţii” (1
Corinteni, 4).
În lectura din Evanghelie se vorbeşte despre importanţa păstrării (măcar) acelei
credinţe „cât un grăunte de muştar”: „De veţi avea credinţă cât un grăunte de
muştar, veţi zice muntelui acestuia – mută-te de aici dincolo, şi se va muta!”
(Matei XVII, 20). Formidabila
imagine! Dar, ca-n toate pildele evanghelice, jocul secund este cel care dă
sensul. Nu despre telekinezie este vorba aici (la fel ca în finalul din Stalker de Tarkovski, unde – contrar
interpretării date de amatorii de paranormal – fetiţa Călăuzei nu mută cu
privirea paharele; ele se mişcă datorită trenului ce trece pe lângă casa
dărăpănată), ci despre ţinerea la
distanţă a „spiritelor” (care sunt „legiune”), doar cu ajutorul acelui infim
„rest”. Ca-n Giulietta degli spiriti,
filmul lui Fellini, unde nevasta unui bărbat foarte şarmant şi cu alură de
Marcello Mastroianni este înşelată. Aceasta angajează un detectiv particular şi
în scurt timp are şi „dovada”. Se simte părăsită şi, într-o lume hedonistă,
bolnavă de superstiţii şi închinare la „spirite”, e tentată să-şi pună capăt
zilelor. Credinţa „cât un grăunte de muştar”, din copilărie sădită în suflet, o
ajută să-şi vină în fire. Îşi aminteşte cum, copil fiind, juca rolul unei
mucenice într-o piesă montată de maici. Îşi aminteşte cum, în pielea acelui
personaj, primea cu bucurie martiriul. Cu un fel de „Retro, Satana!” rosteşte
„spritelor” (care de care îi dau târcoale, ademenind-o): „Voi nu existaţi!”.
Mută, cum ar veni, muntele smintelilor şi al grijilor lumeşti care-o ispitesc
să caute la „emancipare”, să trăiască – hedonist – clipa. Ea însă, cu o
cuminţenie izvorâtă din înţelepciunea patristică, dă acum un alt sens
disctonului Carpe diem.
***
Cuvântul de învăţătură al ieromonahului de
după Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a reamintit, celor ce-l ascultau câteva
coordonate esenţiale privind rolul şi rostul metanoiei, privind rolul şi rostul propoveduirii Evangheliei. Întâi
de toate, cuvântul a fost rostit – ca de obicei – „cu dragoste”, „cu duhul
blândeţii”, iar nu „cu toiagul”. Şi câtă nevoie e de un astfel de glas în
babilonia generală, în care fiecare îşi revendică – zgomotos, agresiv – dreptul
la replică. Mărturisea apoi ieromonahul că e stupefiat de aşteptările multora
din cei care ajung la mănăstirea unde slujeşte – o oază de frumuseţe ortodoxă.
Oamenii vin adesea la biserică aşa cum s-ar duce la Mafalda, cu pretenţia de a
primi numaidecât o „soluţie”. Ori ei uită că preotul, monahul, nu poate da alte
soluţii decât cele lăsate de însuşi Hristos: „postul şi rugăciunea” (calea cea
îngustă). Doar aşa poate fi alungată
„legiunea de demoni” – dacă nu cumva ei, demonii, au ajuns a doua
noastră natură şi ne-am obişnuit cu ei, asemenea omului leneş cu lenea, din
povestea lui Ion Creangă. Prin urmare, ceea ce se cere desluşit este aceasta:
ce anume înseamna „post şi rugăciune”? Ce anume înseamnă rânduiala (pravila)
prin care ajungem la calea „devenirii întru fiinţă”? Omul, mai spunea – blând,
însă ferm – ieromonahul, se află în Biserică printr-o chemare, nu prin voia sa
proprie. Desigur, înzestrat fiind cu libertate, poate răspunde sau nu acestei
chemări. Ceea ce contează este, deci, felul în care – zi de zi şi clipă de
clipă – răspunde acelei chemări. În răspunsul său (şi nu în exterior, la
„ceilalţi”) se află „soluţia”. Şi iar ajungem la Stalker, unde se spune că e nevoie de pregătire (asceză prin „războiul nevăzut”) pentru
întâlnirea cu Sacrul (Zona): „Totul depinde de noi, nu de Zonă!” – exclamă
Călăuzul pentru cei doi sceptici care se apropie de „camera miracolelor” fie
dintr-o curiozitate cârcotaşă (Scriitorul), fie cu gândul viclean de a o arunca
în aer (Profesorul)...
... 
