În finalul Rinocerilor găsim cheia de interpretare
a Călăuzei tarkovskiene. Când toţi
cei din jur se metamorfozează în rinoceri, personajul din piesa lui Ionesco
spune: „Eu vreau să rămân om!”
Nu despre
meteoriţi căzuţi, „miraculos”, pe Terra e vorba în Călăuza. Şi nici despre telekinezie. Ceea ce încearcă ciudata
Călăuză este să păstreze umanitatea din el, în condiţii dintre cele mai
inumane. Mai mult: să păstreze nestinsă flacăra cunoaşterii (care se cheamă
iubire de aproapele) primită ca o moştenire de la Învăţătorul său. De la acesta
aflase despre Zonă, despre Camera Dorinţelor, despre importanţa de a te apropia
de „pragul camerei” dezinteresat şi cu inima curată, fără gânduri egoiste şi
fără vicleşug. Între timp însă, Învăţătorul şi-a pierdut şi entuziasm şi renumele,
devenind ... Mistreţul.
Semne de
„rinocerizare”, de „mistreţificare” găsim şi la blazatul Scriitor şi la cinicul
(şi nu mai puţin vicleanul) Profesor. Unul ar vrea (şi n-ar vrea) să primească
înapoi „inspiraţia pierdută”, dar, când Călăuza îi spune „Trebuie doar să
crezi!”, dă înapoi şi se gândeşte că e umilitor să te rogi, să ceri iertare, să
te căieşti. Celălalt, ar vrea să pună o bombă de câteva kilotone în Camera
Dorinţelor pentru că „nu se ştie niciodată cu ce gânduri intră aici oamenii...”
Şi unul şi altul, deşi „înţelepţi şi Pricepuţi”, par cu totul robiţi acelui
„duh de împietrire”, căci au ochi şi nu văd, urechi şi nu aud, oricât s-ar nevoi
pentru ei Călăuza să-i îmbunătăţească, să-i ademenească spre Poezie, spre nepătimire,
spre cercetare de sine. Ei însă de asta se tem cel mai tare. Scriitorul se
îndoieşte că ar deveni mai bun dacă – aşa cum îl îndeamnă Călăuza – şi-ar
aminti întreaga viaţă, încercând să devină „precum pruncii”. Pentru el,
conştiinţa şi remuşcările sunt doar „născociri ale creierului”. De aceea, spune
Scriitorul acrit (de viaţă, de oameni, de odiseea prin Zonă), Mistreţul – care
a înţeles mecanismul de om născocit – s-a spânzurat, atunci când a primit de la
Zonă nu ceea ce spusese că ar vrea să primească (sănătatea aproapelui său), ci
ceea ce era mereu în inima sa (un sac cu bani).
Sensul aventurii din
Călăuza? Poate chiar acesta: merită
şi se cuvine să fim oameni până la capăt. Iar „capătul” (sau „măsura”)
omenităţii noastre o aflăm nu în deznădejdea extremă, cenuşie şi tristă a
Mistreţului, ci în entuziasmul şi în fericirea amară a Călăuzei.
 |
| Stalker (Călăuza) de Andrei Tarkovski, 1979 |
