sâmbătă, 20 august 2016

Adrian Enescu și mersul pe valuri, în picioare

Cea dintâi duminică - a umblării pe mare - fără Adrian Floru Enescu. Timpul nu a mai avut răbdare cu el și, a doua zi după ce în Biserică a fost pomenit Sf. Floru (pe 19 august 2016) - l-a luat pe Câmpiile Elizee. „După mai multe complicații de sănătate” - precizează pentru presă Adina Popescu, soția sa. În 1988, în Rezervă la start - unul din multele filme românești mediocre din acei ani, azi uitat (îți amintești, Dan Voinea?) - actorul George Alexandru rostea niște versuri de Nichita Stănescu pe un elegiac fond muzical adrianenescian. Poemul se cheamă „Adolescenți pe mare”: 
această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul de curenţi,
mai sprijinându-se de o rază ţeapănă, de soare.
eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
o flotă infinită de yole.
și aştept un pas greşit să văd,
sau o alunecare
măcar pân’ la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.
Există, în muzicile sale în evantai (nu doar în cele dance), un formidabil teen spirit, un vibe ce vine parcă dintr-altă lume. Pe la noi doar Richard Oschanitzky (și, la o scară ceva mai mică, Doru Căplescu) mai avea această deschidere (nu doar teoretică și de principiu, ci - în mod constant - practică) spre fusion. Am simțit pentru întâia oară acest prim suflu electrizant, de o nemaiîntâlnită anvergură în filmele românești, în muzica sa pentru Concurs, filmul lui Dan Pița din 1982. Au urmat Dreptate în lanțuri, Pas în doi, Ringul, Umbrele soarelui, Rezervă la start. Apoi synth pop-ul din piesele cu Grupul Stereo (nu doar cele opt cuprinse în LP-ul din 1985) și, desigur, din cele două albume cu Loredana Groza (plus cele două piese cu Gabriel Cotabiță și încă altele cu Silvia Dumitrescu), muzici care - prin muzică, orchestrație, versuri, interpretare vocală - contrastau puternic cu cenușiul vieții din România acelor ani (nu doar din spațiul muzicii ușoare) și îți dădeau o puternică senzație că - la fel ca în poemul stănescian - ai deprins mersul pe valuri, în picioare.
A trecut vremea și - în urma unor căutări, a unor extraordinare întâlniri - am început să înțeleg că  spațiul liturgic nu e musai echivalent - în cel mai bun caz! - cu interiorul unui muzeu prăfuit și fără sens în babilonia sfârșitului de mileniu doi. Era prin anii 90. Atunci aveam să deslușesc și miezul escatologic al poemului său pop-simfonic, Basorelief (1977), pe versurile lui Ioan Alexandru. Compozitorul, după cum mi-a mărturisit cândva, îi ceruse permisiunea poetului ardelean să decupeze câteva versuri de ale sale din Imne și alte volume de poezii. Binecuvântarea lui Ioan Alexandru de atunci (care i-ar fi spus: „Doamne ajută!”) a dat nesperat rod. 
Se vorbește mult despre hit-ul „Bună seara, iubito!”, despre combinațiile electro dance și sympho-jazz din serialul Funky Synthesizer, despre orchestrațiile pentru proiectul Enigma și Sandra, pentru Budha Bar și (datorită lui Vasile Șirli) pentru Disney’s Christmas Parade, despre zecile și zecile de muzici pentru filme și scenă ș.a.m.d. Eu însă cred că mă voi întâlni oricând în veșnicie cu Adrian Enescu nu doar în conversațiile noastre (prin telefon, email sau față către față) de peste 25 de ani, ci mai ales prin sunetele și slovele Basoreliefului său - apărut ca o cometă în spațiul muzical și cultural autohton: 
acum este soare
şi e târziu
până departe, în întunecime
caii înşeuaţi aleargă goi
la marea nuntă din vechime
îl văd pe cântăreţ în zori de zi
cum îşi aprinde lampa de la stele
într-un potir de argint sufletul său
e dus în slăvi şi ţine loc de ele
crinii răsar în răsărit din nou
e pregătit pământul de primire
întâii vestitori albaştri au sosit
cu aripi mari pe ţară în oştire
poiana ţine-n braţe pe talgere de fum
ştergarele luminii într-o dungă
pământul este o cădelniţă-n amurg
când oile se limpezesc în strungă
veşnică amintire celor ce au iubit
neprihăniţi senini până la moarte
căci din adâncurile bunului pământ
iubirea-nvârte lumea mai departe
ne-am îmbrăcat curat de sărbători
gura ni-e numai imne şi slăvire
pace în cer şi pace între oameni
în toţi şi toate pace
slavă ție
în focu-ncins din bucuria ta
s-au luminat puterile din jur
şi-n loc de fiare
s-au făcut popoare
din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri
acum e linişte peste păduri
de-acum e graiul lui, al meu
când povestim e graiul de departe
şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi
în slava lor de foc de după moarte
capetele lor în univers
bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi
de mii de ani se străduie să iasă
pe sângele lor tainic se trudesc
să-mpingă-n cer corabia din casă
acum e linişte peste păduri
un râu subţire picură din munţi
cu zvon de clopoţei şi oseminte
acolo sus e neamul meu plecat
cu turmele pe plaiurile sfinte
de bună seamă că s-ar cuveni
să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume
cei ctitori jupuiţi de vii
ostaşi martiri cu feţe cuvioase
oriunde intră plugul în pământ
dai de un scut şi-o patrie de oase
când fiecare suflet pe pământ
va fi cuprins de sfânta datorie
că patria începe-n trupul său
şi creşte-n ceilalţi în armonie
Cu Adrian Enescu, 2012
La revedere, Adrian Enescu!