La începutul
anilor 80 programele TVR ofereau din ce în ce mai puţine surprize. Nu exista pe
atunci, în acele vremuri cenuşii, nici internet, desigur, şi nici alte „locuri
de pierzanie”. Bibliotecile deveniseră una din puţinele alternative la plictisul
cotidian. Aveam, cred, 12
ani, când într-o vineri seara (la TVR se difuzau filme doar în serile de
duminică, miercuri şi vineri) am văzut Fahrenheit
451. Atunci i-am descoperit şi pe François Truffaut, şi pe Julie Christie
şi pe Oscar Werner. Impactul acelui film a fost copleşitor. Pe retină mi se întipărise
puternic secvenţa în care o femeie ce nu mai era chiar tânără, căreia
poliţiştii-pompieri îi descoperiseră sute de cărţi ascunse prin casă (fusese
turnată de cineva), se arunca pur şi simplu în mormanul de cărţi mistuite de
flăcări. Cărţile erau viaţa ei. În paradigma filmului (de „anticipaţie”,
inspirat din romanul S.F. scris de Ray Bradbury) cititul cărţilor era interzis,
„infractorii” erau aspru pedepsiţi, iar cărţile lor arse.
Plecarea lui Ray
Bradbury pe Câmpiile Elizee (22 august 1920 – 5 iunie 2012) mi-a
amintit, involuntar, de acest film. Nu mică mi-a fost bucuria, cu câţiva
ani în urmă, când am descoperit un scurt-metraj, foarte solid
construit, ce părea o replică „de actualitate” la atmosfera din Fahrenheit 451, la cuvintele lui Ray
Bradbury: „You don’t have to burn books, to destroy a culture. Just get people
to stop reading them.” În Zapping (Cristian
Mungiu, 2000), o lume în care nu se mai citeşte (dar nu pentru că a citi ori a
deţine cărţi e interzis prin lege, ci fiindcă „organul lecturii” s-a atrofiat
în urma zapping-ului excesiv, al accesării necontrolate de imagini de-a valma)
nu mai este „de anticipaţie” (cum era la Bradbury, la Truffaut), ci de maximă
actualitate. Cărţile nu mai sunt arse, pentru că babilonia din mass media oferă
suficiente căi de „distracţie”, de distragere a atenţiei de la lucrurile cu
adevărat importante.
***
Ca
dascăl, m-am întrebat nu o dată cum să transmit mesajul din Fahrenheit 451 unor generaţii de elevi care sunt interesaţi
exclusiv de imagini (şi sunete) hip-hop,
hardcore, trash etc. Cum să-i mai citezi pe Miron Costin („Nu este mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă decât
cetitul cărţilor”), pe Giami („În singurătate, cartea e cel mai bun prieten, e
făclia luminoasă a cunoaşterii”), pe Lichtenberg („Cartea este o oglindă; dacă
în ea priveşte o maimuţă, nu poate să apară un apostol”), pe Kafka („Cartea
este un topor care să sfarme marele îngheţ din noi”), pe Dostoievski („Când văd
cum oamenii în jurul meu, neştiind ce să facă cu timpul lor liber inventează
cele mai jalnice ocupaţii şi distracţii, eu caut o carte şi-mi spun în sinea
mea: acest lucru mi-e suficient pentru o viaţă întreagă”) sau pe Espinel („Cartea e sfetnic credincios,
prieten ce nu linguşeşte, care înviorează mintea; învăţător sufletesc ce ştie
să stăpânească pornirile trupului, călăuză a vieţii cinstite şi a morţii
împăcate”) unei generaţii din care mulţi nu au citit nici măcar o singură
carte? Care nu ştie (deşi a ajuns în pragul bacalaureatului) să extragă esenţa
nu dintr-o carte întreagă, ci nici măcar dintr-un text de o pagină. Care nu a deprins
încă pasiunea lecturii, înnobilarea prin cuvântul scris.Îmi amintesc de secvenţele
din Fahrenheit 451 în care nişte
personaje feminine urmăreau, pe un fel
de plasme de mari dimensiuni montate pe pereţi, emisiuni TV cu jocuri
interactive. Când se întâmpla să răspundă corect la întrebări (ce vizau
cunoştinţe elementare, pentru copii preşcolari), aceste personaje în toată
firea erau de-a dreptul extaziate de victoria lor. Şi mă gândesc la emisiunile
„de cultură generală” din grila televiziunilor, la emisiunile de tip karaoke, la focarele de imbecilizare din
spaţiul media în general. La ratingul lor mereu în creştere.
Criza prin care
trece cuvântul scris acum cunoaşte o adâncime fără precedent. Şi totuşi, câtă
vreme încă mai există personaje care sunt gata să-şi sacrifice viaţa pentru o
carte, preferând să moară în flăcări decât să eşueze într-o existenţă searbădă,
vegetală, mecanicizată, nu e totul pierdut. Cu cât e mai mult rău în lume, cu
cât lumea e mai înnebunitoare, cu atât este mai necesară biblioteca. Pompierul
umanizat din Fahrenheit 451, care
alege şi el să se refugieze în pădurea populată de „dizidenţi” ce învăţau pe de
rost cărţi întregi, pentru a le transmite mai departe generaţiilor următoare,
este un reper: dintr-un fel de robot ce execută ordine şi arde biblioteci
întregi, se transformă – în urma întâlnirii cu o tânără care-i activează
sensibilitatea pentru lectură – într-un entuziast iubitor al cuvântului scris. Experienţa
metamorfozei sale nonconformiste merită cercetată, cunoscută, asumată.
