Iertarea, lucrarea lui
Dan Voinea, îmi evocă o acută nevoie de lepădare de sine, de întoarcere la sine. Încovoierea acestui trup mă duce cu gândul la o experiență-limită (o supra-saturare a ego-ului) care, printr-o epifanie, primește
metanoia, gândul cel bun al venirii în fire. Trupul e brăzdat de răni - din înșelare și maculare ieșim nu alfel decât vătămați până la sânge. Ca și cum, sensul vieții ar fi nu afirmarea voinței proprii cu orice chip (trecând chiar peste demnitatea celorlalți), ci înțelegerea - ca după o lungă și amăgitoare orbire - că singurul lucru pe care avem să-l căutăm este tihna sufletească, „omul nostru cel dinăuntru”. Împăcarea cu toți și toate, posibilă doar în prezența martorului numit icoană. De bună seamă, atunci când icoana e fereastră spre absolut, lumină neînserată, frumusețe transfiguratoare. Dan Voinea surprinde aici o anume dimensiune omenească, de taină: plecarea capului. Nu din lașitate, nu înaintea altui om, ci în fața vieții însăși, pentru ca - în fine - zgomotul și furia lăuntrică să nu se mai audă. Și, mai ales, descoperirea unui drum mereu amânat, datorită feluritelor închipuiri: smerenia. Pictura lui s-ar putea chema, la fel de bine:
U-Turn, Umanizare, Metanoia, Apa vieții sau
Iluminare. Toate, însă, au ca numitor comun (în sens ființial, nu legalist) iertarea.
