sâmbătă, 25 august 2012

Pasiune, inteligenţă şi umor



Profetul, aurul şi ardelenii avea să fie cel dintâi western românesc (dintr-o serie ce mai cuprinde Artista, dolarii şi ardelenii şi Pruncul, petrolul şi ardelenii). Regizorul, Dan Piţa, l-a conceput şi realizat între două filme „de epocă”, două încercări interesante de a transpune literatura în cinema: Tănase Scatiu (1976) şi Bietul Ioanide (1978-1980). În paralel avea să regizeze, alături de operatorul Nicolae Mărgineanu, o docu-dramă inspirată din tragicul cutremur de la 4 martie 1977: Mai presus de orice (1978), care însă nu a ajuns niciodată pe ecranele româneşti.  


L-am văzut întâia oară când a apărut pe ecrane, în primăvara-vara anului 1978. Am savurat, atunci, la el, patina „comercialului”. Era, fără doar şi poate, un hit acasă şi chiar în câteva alte ţări împrejmuitoare. De fiecare dată când îl revăd (şi aveam să-l revăd în repetate rânduri, în ultimii 30 şi ceva de ani) admir la el ambiţia de a face – în cinematograful românesc – un altfel de film de aventuri. Pentru prima dată, la noi, Profetul, aurul şi ardelenii avea să aducă un plus de inteligenţă: o poveste aerisită şi neticsită de lozinci (scenariul: Titus Popovici), o distribuţie de zile mari (Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Victor Rebengiuc, Vasile Niţulescu, Zoltan Vadasz, Ferencz Bacs, Gheorghe Visu, Victor Ştrengaru, Ovidiu Schumaher, Olga Tudorache, Carmen Galin, Mariana Mihuţ, Clody Berthola ş.a.), costume (Doina Levinţa) şi o scenografie inspirate (Aureliu Ionescu), supervizate de „ochiul” lui Nicolae Mărgineanu (ultimul său film ca director de imagine, înainte de a-şi începe cariera de regizor şi, apoi, de producător), o muzică electronică plină de ritm şi culoare (Adrian Enescu). 

 
Filmul are atmosferă. La prima vizionare prea puţin ştiam că magnetismul acestei atmosfere se datorează, de fapt, profesionalismului unei echipe (Levinţa, Mărgineanu sau Adrian Enescu) atent supervizate de Dan Piţa. Asta înţeleg acum, o dată cu trecerea anilor, când acest experiment îmi pare – din păcate – oarecum singular în peisajul cinematografiei româneşti. (Tot Titus Popovici avea să scrie scenariul pentru un alt film „comercial”, bine făcut, cu inteligenţă şi umor: Actorul şi sălbaticii – 1975). Din păcate singular, pentru că decenii la rând s-a cultivat fie umorul de estradă, de vodevil, cu poante şi tipologii suburbane. 


Serialul Ardelenilor este calea pe care filmul românesc (cel de dinainte de 1990, cel post-decembrist are alte valenţe, alte reguli) nu a mers. Rămâne şi azi o oază de inteligenţă artistică, de divertisment de calitate, de know how autohton în materie de film comercial ce-şi respectă publicul. Ar fi putut să fie un punct de plecare, a rămas o culme neegalată şi nedepăşită – în zona filmului românesc ante-1990, desigur.