Profetul,
aurul şi ardelenii avea să fie cel dintâi western românesc (dintr-o serie ce mai
cuprinde Artista, dolarii şi ardelenii şi
Pruncul, petrolul şi ardelenii). Regizorul,
Dan Piţa, l-a conceput şi realizat între două filme „de epocă”, două încercări interesante
de a transpune literatura în cinema: Tănase
Scatiu (1976) şi Bietul Ioanide (1978-1980).
În paralel avea să regizeze, alături de operatorul Nicolae Mărgineanu, o
docu-dramă inspirată din tragicul cutremur de la 4 martie 1977: Mai presus de orice (1978), care însă nu
a ajuns niciodată pe ecranele româneşti.
L-am văzut întâia oară când a apărut pe ecrane,
în primăvara-vara anului 1978. Am savurat, atunci, la el, patina
„comercialului”. Era, fără doar şi poate, un hit acasă şi chiar în câteva alte ţări împrejmuitoare. De fiecare
dată când îl revăd (şi aveam să-l revăd în repetate rânduri, în ultimii 30 şi
ceva de ani) admir la el ambiţia de a face – în cinematograful românesc – un altfel de film de aventuri. Pentru prima
dată, la noi, Profetul, aurul şi
ardelenii avea să aducă un plus de inteligenţă: o poveste aerisită şi neticsită
de lozinci (scenariul: Titus Popovici), o distribuţie de zile mari (Ilarion
Ciobanu, Mircea Diaconu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Victor Rebengiuc, Vasile
Niţulescu, Zoltan Vadasz, Ferencz Bacs, Gheorghe Visu, Victor Ştrengaru, Ovidiu
Schumaher, Olga Tudorache, Carmen Galin, Mariana Mihuţ, Clody Berthola ş.a.),
costume (Doina Levinţa) şi o scenografie inspirate (Aureliu Ionescu),
supervizate de „ochiul” lui Nicolae Mărgineanu (ultimul său film ca director de
imagine, înainte de a-şi începe cariera de regizor şi, apoi, de producător), o
muzică electronică plină de ritm şi culoare (Adrian Enescu).
Filmul are
atmosferă. La prima vizionare prea puţin ştiam că magnetismul acestei atmosfere
se datorează, de fapt, profesionalismului unei echipe (Levinţa, Mărgineanu sau
Adrian Enescu) atent supervizate de Dan Piţa. Asta înţeleg acum, o dată cu
trecerea anilor, când acest experiment îmi pare – din păcate – oarecum singular
în peisajul cinematografiei româneşti. (Tot Titus Popovici avea să scrie
scenariul pentru un alt film „comercial”, bine făcut, cu inteligenţă şi umor: Actorul şi sălbaticii – 1975). Din
păcate singular, pentru că decenii la rând s-a cultivat fie umorul de estradă,
de vodevil, cu poante şi tipologii suburbane.
Serialul Ardelenilor
este calea pe care filmul românesc (cel de dinainte de 1990, cel
post-decembrist are alte valenţe, alte reguli) nu a mers. Rămâne şi azi o oază de inteligenţă artistică, de
divertisment de calitate, de know how
autohton în materie de film comercial ce-şi respectă publicul. Ar fi putut să
fie un punct de plecare, a rămas o culme neegalată şi nedepăşită – în zona
filmului românesc ante-1990, desigur.
