Spune-ncet, nu spune tare...

Sacerdotul rosteşte undeva, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii din Biserica de la Răsărit, aceste cuvinte: „Nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, iar sărutare nu-Ţi voi da ca Iuda...” Stricto sensu, e vorba despre prezenţa tainică a lui Hristos în Euharistie, pe care nu se cade a o comenta (raţionaliza, explica, lămuri etc.) sau a o comunica oricum şi oricui. Largo sensu, textul se referă la taina oricărui prieten pe care se cuvine a nu o da în vileag. Şi chiar la taina sufletului nostru, care – suntem povăţuiţi de peste două mii de ani – nebunie este a o încredinţa oricui. Ajungem astfel la mărgăritare, la porci, la orz, la gâşte precum şi la altele asemenea.

Există, în acest jurământ, însăşi principiul de bază al omeniei (lăsat drept moştenire de Cel care avea să fie „pricină de sminteală”, „piatra din capul unghiului” etc.): „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Adică: cunoaşte şi apoi respectă taina aproapelui tău, cunoaşte şi respectă, nu mai puţin, taina ta! Măsoară de zece ori înainte de a tăia. Cumpăneşte vorbele cu multă luare aminte înainte de a le lăsa să zboare din gură. Asta doar dacă, fireşte, nu cauţi cu dinadinsul să risipeşti, să te risipeşti...

St. Thomas 4ever

„Fericiţi cei care au crezut şi n-au văzut...”

Duminica Tomii, 2012. Cu un an în urmă, mama îşi dădea duhul într-un salon de terapie intensivă (după nouă zile de comă). Cu aproape 70 de ani în urmă, fratele ei Simion (mai în vârstă ca ea cu cinci ani) se sfârşea tot într-o Duminică a Tomii, după nouă zile de agonie pricinuită de o meningită.

Ieri, la 11 ani de când am rostit cu Raluca, la City Hall Belfast, „I will!”, Theodor a avut primul său recital de 90 de minute (aproximativ) în foierul sălii Capitol (sediul Filarmonicii „Banatul”). A cântat cu vădită bucurie fiecare piesă (prezentată de Maria Dragomirescu), dar – pe unele porţiuni – puţin cam tare. (I-a avantajat pe cei cu auzul şubrezit.) Astăzi l-am întrebat dacă apasă aşa tare pe clape ca să-l audă şi Buni din cer (şi – a adăugat el – Părintele Teofil Pârâianu), iar el a răpuns: „Da, da, da!” L-am asigurat că o să-l audă şi dacă va cânta mai încet, adică aşa cum trebuie (respectând partitura), ca să nu dea ascultătorilor dureri de cap (şi de urechi)...

Ieri – însă după calendarul lumesc, nu bisericesc – s-a împlinit un an de când mama a intrat la operaţie. Nu înainte să-mi lase un nepreţuit testament (nescris): împăcarea ei cu familia. Cu familia noastră şi cu familia – destrămată  de ale tinereţii valuri – pe care şi-o întemeiease cândva.

***

Vizitarea Ierusalimului (al cărui centru de greutate rămâne zona unde se află Sf. Mormânt) îmi pare – acum, ajuns la Ierusalimul de acasă (mănăstirea de la Cebza) – asemenea unei bombe cu efect întârziat (şi de lungă durată, sper). Tot astfel e şi dorul de mama. Emoţia prezenţei ei mă urmăreşte încă...