Spune-ncet, nu spune tare...

Sacerdotul rosteşte undeva, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii din Biserica de la Răsărit, aceste cuvinte: „Nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, iar sărutare nu-Ţi voi da ca Iuda...” Stricto sensu, e vorba despre prezenţa tainică a lui Hristos în Euharistie, pe care nu se cade a o comenta (raţionaliza, explica, lămuri etc.) sau a o comunica oricum şi oricui. Largo sensu, textul se referă la taina oricărui prieten pe care se cuvine a nu o da în vileag. Şi chiar la taina sufletului nostru, care – suntem povăţuiţi de peste două mii de ani – nebunie este a o încredinţa oricui. Ajungem astfel la mărgăritare, la porci, la orz, la gâşte precum şi la altele asemenea.

Există, în acest jurământ, însăşi principiul de bază al omeniei (lăsat drept moştenire de Cel care avea să fie „pricină de sminteală”, „piatra din capul unghiului” etc.): „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Adică: cunoaşte şi apoi respectă taina aproapelui tău, cunoaşte şi respectă, nu mai puţin, taina ta! Măsoară de zece ori înainte de a tăia. Cumpăneşte vorbele cu multă luare aminte înainte de a le lăsa să zboare din gură. Asta doar dacă, fireşte, nu cauţi cu dinadinsul să risipeşti, să te risipeşti...