Ultimele bucurii e posibil să fie rezultatul pilelor mamei, din cer de undeva. Şi Daniel (care – ca Pr. James Eary, a cărui carte-mărturie am tradus-o şi va fi în curând publicată la Ed. Thsosis – a parcurs drumul de la Baptist la Bizanţ) şi Dumitru (hâtrul profesor bucureştean de teologie reformată însetat să se întoarcă „la origini, la izvor” şi chiar mai mult: să-şi găsească o chilie) sunt – n-am nicio îndoială – doar câteva din darurile, nemeritate, de la mama pe care – ocolind publicitatea lacrimei – se întâmplă să o mai plâng în vis. Ca-n poemul lui Coşbuc, Inima mamei.
***
Am revăzut Dreptate în lanţuri la Cinemateca BCUT, alături de vreo 20 de spectatori. Majoritatea erau studenţi şi abia se născuseră pe când acest film era în lucru. Sunt de admirat pentru efortul de a descifra vechea paradigmă a acestor filme elaborate, conotative, simbolice. Punctul slab, şi la această vizionare: dialogurile mult prea teziste. Puncte forte: imaginea în alb-negru, deosebit de sugestivă, a lui Vlad Păunescu, muzica lui Adrian Enescu, interpretarea dezinvoltă a lui Petre Nicolae. Şi mai ales dorinţa echipei de a propune un altfel de film de aventuri, de a evita situaţiile spectaculoase în favoarea unui tip de cinema poetic (care, din păcate, nu s-a mai practicat după 1990). Am revăzut şi debutul în lung-metraj al lui Dan Piţa, Filip cel bun (1975). În anii adolescenţei mele era (ca Faleze de nisip, Reconstituirea, de ce trag clopotele, Mitică?) unul din filmele despre care tot citisem fără să le fi văzut. Regizorul a recunoscut că nu i-a ieşit cum ar fi vrut din cauza conjuncturii (se simt scenele cu un pronunţat balast ideologic, „militant”, „moralizator”). Cu siguranţă că filmul ar fi fost mai personal, mai aproape de felul în care l-au gândit principalii săi realizatori, dacă cei care l-au făcut aveau mână liberă. Dacă nu i s-ar fi adăugat scene politically correct în epocă. Aşa cum e, aşa cum îl văd eu, personajele jucate de Mircea Diaconu şi Ileana Popovici par nişte copii palide ale lui Petru (Dan Nuţu) şi Dora (Ileana Popovici) din Suta de lei. (Un merit incontestabil al lui Dan Piţa e că a recunoscut, în repetate rânduri, valoarea lui Mircea Săucan, că i-a lăudat ori de câte ori a avut ocazia, cele două filme insolite ale sale: Meandre şi Suta de lei.) Diferenţa mi se pare enormă. Nici măcar coloana sonoră (Dorin Liviu Zaharia, Ileana Popovici, prelucrările libere după Anotimpurile lui Vivaldi) nu îl salvează. Decorurile (Virgil Moise) da. Celelalte două filme importante ale acelui an (filmate tot de Florin Mihăilescu: Cursa şi Mere roşii) mi se par mult mai solid construite. În raport cu media şi faţă de sutele de pelicule turnate după 1948 (când a început naţionalizarea industriei cinematografice din România şi s-a introdus conceptul „omului nou”, al „realismului socialist” ce nu puteau fi fentate cu una, cu două), Filip cel bun este clar o izbândă…
