Un El și o Ea - doi tineri (frate și soră?) la vârsta studenției - locuiesc într-o vilă elegantă, dorm în camere sepratate, joacă badminton (sau se fac că joacă, la fel ca în finalul din Blow up), mănâncă și - în cea mai mare parte a acestui „film despre rutină” (Ionuț Mareș) - tac. La un moment dat, comentează un film (Birdman) pe care tocmai l-au văzut la cinema. El, „cu o serie de frustrări” și „pătimaș”, îl desființează, acuzându-l pe regizor de snobism și „ipocrizie”. Astfel, filmul lui Innaritu nu este - așa cum pare - un „tribut” adus unor clasici ai cinematografului pentru că nu e - crede El - suficient „de nișă”, nu se adresează „unui public avizat”, nu e „pentru festivaluri de film”. I se pare că operează greșit cu clișeele (fără să și le asume), „ca și când ar fi găselnițele lui”. Ea încearcă să îl tempereze, sfătuindu-l să fie „mult mai echilibrat în afirmații”. Spre final, după o sticlă mată, are loc o încăierare între Ea și un intrus despre care nu știm mai nimic. El, cu o rachetă de badminton, îl lovește pe atacator mortal. O crimă fără pedeapsă și care - nefiind conștientizată ca atare - poate nici nu a fost crimă. Cele două personaje privesc, în ultimul cadru, spre spectator. Ca și cum l-ar întreba: Ei, ce-ai văzut, ce-ai priceput?
Am priceput că Discordia lui Ion Indolean (care, la rândul ei, aduce un tribut câtorva filme recente - Winter Sleep, La grande bellezza, Când se lasă seara peste București sau metabolism) mi-a amintit de primele filme ale lui Mircea Veroiu din prima jumătate a anilor 70. Prin preocuparea vădită pentru atmosferă și imagine (Marius M Bogdan), prin dispensarea de orice fel de „țesătură dramatică”, prin elaborata (dar statica) punere în cadru. Prin aceeași prețiozitate trenantă a tonului narativ. Plastica filmului, care - nu e deloc puțin lucru - parcă își propune să (re)deprindă privirea spectatorului să iscodească toate geometriile poetice ale unei imagini de film, este o reușită. Dar în raport cu ce? Care este, totuși, miza? Filmul pare epurat nu doar de orice suflu epic, ci și - adesea - de orice suflu interior. Iar banda sonoră a lui Adrian Enescu - linii melodice minimaliste și stranii efecte de synthesizer, ca nişte flashuri - lasă și ea senzația de pustiu, de inutil, de tăcere opacă, de vid. Și, uneori, creează o anume stare de aşteptare, un anume mister.
Ca să nu ajungi să fii copleșit de idei, de învățătură, e nevoie să-ți dorești să deprinzi discernământul („echilibrul”, cum spune Ea) și să nu obosești să-l cercetezi, să ți-l asumi. Abia atunci - ca gânditor, cărturar sau cineast - nu (te) vei trăda. „Trebuie să iei fiecare film pe care îl discuți în registrul în care filmul ăla e lucrat…” - mai zice Ea. Am acceptat registrul minimalist-auster al Discordiei. De-acum, cu emoție și bucurie, nu mai aștept decât devenirea întru ființă a celui care - împreună cu câțiva prieteni - a gândit-o și făptuit-o. Și, iată, își pune probleme serioase despre locul și rostul unui „film de autor” (ce caută dialogul și stimulează spiritul critic) în viața omului.
