Lansare BUCURIILE FILMULUI Timişoara 2 octombrie ora 19

Dor

Dintre cuvintele ce se cer tălmăcite, desluşite, contexualizate, mă gândesc mai ales la acesta: OM. De ce la el? Pentru că, dintre toate făpturile (animalele, vasăzică purtătoare de animus/anima), doar omul „ştie că ştie” (Constantin Noica), doar el îşi transfigurează dorurile. Desigur, un fel de doruri au şi alte vietăţi (atunci când rămân fără stăpân, de exemplu), însă doar omul îşi poate transfigura dorurile. Doar el – prin Artă – îşi pune întrebări veşnic rămase fără vreun răspuns, cum ar fi: unde se duc cei ce nu mai sunt (în viaţă), când şi cum îi mai rentâlnim etc.? Doar el poate face saltul din natură în cult şi cultură. Doar el este o „fiinţă teologică”. Şi ce altceva înseamnă să fii o „fiinţă teologică” decât să deprinzi „iubirea de vrăjmaşi” (mai exact: iubirea faţă de cei pe care îi socotim, noi înşine, vrăjmaşi)? Nu înainte, evident, de a desluşi taina iubirii şi de a te lămuri ce înseamnă un „vrăjmaş”.

Iubirea suntem chemaţi a o trăi aşa cum ne învaţă „apostolul neamurilor” aka Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (I. 13 Corinteni 4-8). În ceea ce îi priveşte pe vrăjmaşi, statutul lor este tot de taină şi merită cercetat. Pentru că, dincolo de toate definiţiile frecvent întâlnite, vrăjmaşul  este cel de care ne împiedicăm, cel care – pentru noi – este „pricină de poticneală” şi de „rătăcire”, atunci şi numai atunci când noi ne lăsăm smintiţi, înşelaţi. Prin urmare, dintru început nici nu există vrăjmaşi. Ei „cresc” şi lucrează cu voia noastră. Şi, atunci când – în fine – înţelegem de cine anume se cuvine să ne temem (de însuşi „Părintele Luminii”, iar nu de fantome sau de „împieliţaţi”) ajungem la metanoia, la nostalghia, la dorul de casă. (Nu la melancholia, ce implică risipire, sfâşiere, remuşcare). Prin acest dor, la capătul unor obositoare pribegii şi colaborări cu „frumuseţi străine” şi cu himere, ne venim în fire.