Bezbog sau drumul spre eșafod

Bezbog este încununarea unei cineaste bulgaro-franco-engleze care – încă de la primele scurt- și mediu-metraje (Prin harul lui Dumnezeu, Mărul putred, Pauza de prânz) – avea să se distingă printr-o notă extrem de personală de realism social și brutal (chiar hiper-realism), de absurd și alegorie. Vecinătăți declarate: Robert Bresson, Werner Herzog, Cristi Puiu, Pablo Larrain, Carlos Reygadas.

Un bărbat răstignit într-o grotă de munte cere să bea apă, dar e sleit de puteri și – înțelegem – își dă duhul. Privitorul își amintește de cuvintele rostite de Hristos pe cruce, „Eli, Eli, lema sabachthani?”. De aici și posibila semnificație a titlului ce trimite spre o anume stare de spirit – fără de lege, fără frică de Dumnezeu. Pe ea se așează întreaga lume post-comunistă din Europa de Est, nu doar din spațiul bulgar. Stircto sensu, Bezbog este însă și numele muntelui din sud-vestul Bulgariei, a cărui legendă e povestită, la final[1].

Ceea ce se vede și se aude în multipremiatul film al Ralitzei Petrova[2] este mult mai mult decât ar putea cuprinde un sinopsis, o descriere în cuvinte. Gana, o soră medicală plătită (și) de mafia locală (condusă de capii poliției și ai justiției) dintr-un orășel aflat la limita subdezvoltării, sustrage cărțile de identitate ale bătrânilor asistați social (și ajunși în faze avansate de senilitate / demență / Alzeimer) pentru care lucrează, documente pe baza cărora profitorii înființează o serie de firme dubioase[3]. Cu totul aparte în Bezbog este altceva: atmosfera minimalist-austeră orchestrată foarte cinematografic de Petrova, în triplă calitate – de regizor, scenarist și producător asociat[4]. Pentru că, în ciuda tușelor „neorealiste” ce surprind cenușiul material și moral al existenței, filmul său – un „purgatoriu submontan din a cărui atmosferă glacială, frisonantă, ieși anevoie, sacadat; parcă înghiți cu noduri  vreme” (Vladimir Bulat) – nu are nimic în comun cu mizerabilismul decorativ din atâtea filme insignifiante realizate, mai cu seamă în anii 90, în țările foste comuniste. Imaginea (directori de imagine: Krum Rodriguez, Chayse Irvin; scenograf: Vanina Geleva) este – ca și muzica – un personaj, un instrument profund angajat în construcția dramaturgică[5]. Astfel, spectatorul este invitat să ducă mai departe starea de godless căreia filmul îi propune o expresie asemenea haiku-ului japonez.

Fragmentele muzicale din câteva cântece bulgare bisericești au funcția de „refren poetic” și deschid posibilitatea unor noi emoții (artistice, nu pur psihologice) transformate calitativ. Ecoul solemn și triumfător al corului bisericesc mi-a amintit de evocarea muzicii ecleziale bulgare din romanul lui Cinghiz Aitmatov, Eșafodul. Acolo, personajul central cu destin de martir este copleșit de emoție și, transfigurat, remarcă la coriștii bulgari simțământul filial al datoriei față de străbunii ce se apropiaseră, prin suferință, de Hristos „cel inaccesibil și nedespărțit de spirit”. Doar așa, comentează el, puteau da naștere unei cântări „inefabile, pline de dăruire”.

Imnurile cântate, izvorâte parcă din propriile imbolduri, dureri, griji și vinovății ale Ganei, abia acum își află ieșirea, eliberând-o și umplând-o totodată de o nesperată lumină și inspirație. Este momentul nașterii „omenescului în om”[6]. Abia acum Gana conștientizează răul pe care – sustrăgându-i actul de identitate – l-a pricinuit bătrânului Ioan, fostul deținut politic (din perioada stalinistă) despre care află că este acum instructor de cor și de la care ar vrea să învețe să cânte muzică bisericească („Nu e târziu?” – îl întreabă; „Niciodată nu e prea târziu!” – îi răspunde acesta). Conștiința mustrătoare o îndeamnă să-și învingă frica și să dea la iveală abuzurile justiției, fără să știe (sau fără să-i mai pese) că drumul pe care tocmai a pornit duce la eșafod.

---

[1] Un personaj (din off) relatează că, pe timpul ocupației otomane, sătenii pravoslavnici bulgari s-au refugiat pe crestele cele mai înalte ale acestui munte. Deși nădăjduiau că – aflându-se mai aproape de Dumnezeul din ceruri – vor scăpa cu viață, au fost măcelăriți de cotropitorii turci.

[2] Bezbog a fost premiat la Paris, Batumi, în Georgia, Cipru, Tetuan, Varșovia, Stockholm, Mumbay, Reykjavik, Sarajevo, Sofia. În 2016 a obținut, la Locarno, „Leopardul de Aur”, Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal (Irena Ivanova), Premiul Juriului Ecumenic și Premiul criticii elvețiene Boccalino. Hollywood Reporter: „Un debut cinematografic ce întrece așteptările, o meditație asupra nevoii universale a omului de credință, nădejde și frumusețe”.

[3] „Fizionomia ei este a unei măști, iar oboseala a unui măgar de tracțiune. Urcând greoi în duba cu care se deplasează, ducând pe umăr o geantă șleampătă, ea nu are nimic feminin, grațios, atractiv. Este la fel de doborâtă de viață ca și pacienții pe care-i vizitează.” (Vladimir Bulat)

[4] „Filmul acesta al Ralitzei Petrova este o cronică socială și morală sumbră, nemiloasă, un jăratec care se așează pe o rană deschisă, producînd mai mult o rafală de întrebări de natură existențială, decît niscaiva răspunsuri; dar e clar să sunt lucruri despre care trebuie să se vorbească, să fie întinse pe tapet, căci omul se obișnuiește cu răul, și starea aceasta tinde să devină „firească”. Tenebrele unui Caravaggio revin, peste secole, printre oameni...” (Vladimir Bulat)

[5] Imaginea din Bezbog, ce invită la contemplare și introspecție, este percepută în contextul noii sale integrități, în care muzica, folosită minimalist, devine parte organică. Dimensiunea adusă de coloana sonoră (sound design: Peter Albrechtsen) conferă o altă calitate imaginii. Ce contează este expresivitatea sonoră a momentului. Când un microbuz iese dintr-o parcare subterană și se pierde în lumina zilei (cadrul amintește de Călăuza lui Tarkovski), auzim nu muzică propriu-zisă, ci un conglomerat de sunete electronice asemenea unei voci nedefinite a naturii, a unor sentimente neclare, inexplicabile, dar adevărate. Sunetele dispar progresiv, rămânând o vreme la limita auzului, iar din clipa în care începem să le sesizăm (ca în secvența hiper-realistă a orgiei), ne întrebăm dacă nu cumva doar ni s-a părut și, de fapt, n-am auzit nimic, pentru ca apoi să ne întrebăm de câtă vreme le auzim.

[6] Prețul trezirii (sau „în-omenirii”) este scump. Dar la fel de scump este și prețul plătit de profitorii cinici care au înțeles mersul vremurilor: unul din „rechinii supraviețuitori” mărturisește că viața i se pare de nesuportat, iar fiecare dimineață i se pare un coșmar; pe fiul mult iubit al altuia îl înghite pământul într-o văgăună foarte asemenea celei în care au pierit victimele care încercau să-și facă dreptate.