joi, 21 martie 2013

După dealuri văzut de Andrei Pleşu



După tot ceea ce am citit despre filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, găsesc – în fine – un comentariu în care mă regăsesc. Este scris de Andrei Pleşu pentru Dilema veche:

„Am văzut, în cele din urmă, filmul lui Cristian Mungiu. Acum mai bine de două săptămîni. Şi nu mă pot desprinde de apăsarea lui, de jetul de noroi din final, de tragicul lui molcom, aproape „normal“, semn inconfundabil al „lumescului“. Ca niciodată, mă simt captiv într-o interogativitate fără ieşire, fără răspunsuri, fără soluţii. Nu mă pot decide pentru nici o „metodă“ de „interpretare“. Filmul stă asupra mea ca un nor moale şi opac, dincolo de care nu întrevăd nimic. Dacă e să identific, în nebuloasa emotivităţii mele, o reacţie cît de cît articulată, aş spune că e ceva din categoria milei. Mi-e milă de toţi cei din film. Mi-e milă de Alina, care moare răpusă de firea ei rudimentar ardentă, de o combinaţie complicată (patologică?) de afectivitate, tristeţe şi delir. Mi-e milă de Voichiţa, prinsă între două loialităţi ireconciliabile. Mi-e milă de preotul bine-intenţionat, simplu, prudent, ferm, fără imaginaţie, dar fără urmă de răutate şi gînd ascuns. Mi-e milă de maicile candid guralive, dezarmate dinaintea unei întîmplări care nu e pe măsura lor, mi-e milă pînă şi de poliţiştii stingheriţi, puşi în situaţia să asocieze preoţia cu infracţiunea. Mi-e milă şi de medicul care nu-şi poate ajuta pacienta, pentru că nu are destule paturi în spital şi pentru că nu ştie cum să treacă de la zbaterea corpului la turbulenţele sufleteşti. De un singur personaj nu mi-e milă. De doctoriţa care constată, în final, moartea Alinei. Nu mi-e milă pentru că are comportamentul abrupt al „ştiutorului“, al judecătorului. Nu mi-e milă pentru că e nemiloasă. (Mă grăbesc, în paranteză, să aduc un entuziast omagiu actorilor. Extraordinari, bine aleşi, bine conduşi. E unul din multele merite ale regizorului.)

Comentariile cele mai frecvente invocă ignoranţa şi incompetenţa protagoniştilor. Ei sînt, evident, oameni mai curînd cumsecade, animaţi de intenţii oneste, dar incapabili să reacţioneze adecvat la drama din preajma lor. Din punctul meu de vedere, nu aici este însă nucleul tare al filmului. Nu l-am perceput ca pe o „frescă socială“, ca pe un examen critic al neprofesionalismului generalizat sau ca pe o lamentaţie pe marginea unei Românii în derivă. Da, spitalele sînt afectate de sărăcie, da, mînăstirile sînt neglijate de ierarhii care ar trebui să le sfinţească la timp (chiar dacă le lipseşte încă pictura!), da, totul musteşte de dezordine, derută şi neputinţă. Dar dincolo de circumstanţe confuze, de mediocrităţi provinciale, de derapaje iresponsabile, de nechibzuinţă şi impuritate, se întrevede, după părerea mea, o temă mai amplă şi mai gravă. Aş îndrăzni să spun o temă „cosmică“: ubicuitatea inevidentă, dar ireductibilă, a răului. O ubicuitate inevidentă: lumea nu e doldora de oameni răi, viaţa se desfăşoară placid, adumbrit, ca un fapt divers în care explodează, uneori, pe neaşteptate, o toxină de nedomesticit. La Pasolini, răul e spectaculos, dizgraţios, explicit, un conglomerat de perversiune, crimă şi degenerescenţă. Aici el e doar o prezenţă colaterală. De substrat. Lucrurile arată „normal“, oamenii sînt, cel puţin în aparenţă, „la locul lor“. Dar rezultatul e catastrofal. S-ar zice, aproape, că răul e sosul discret în care pluteşte, vulnerabil, micul efort spre bine al unei specii căzute. Nici o regulă, oricît de drastică, nici o opţiune, oricît de totală şi de autentică, nu sînt scutite de cearcănul răului, de hărţuiala lui, de spectrul rătăcirii. O ubicuitate, spuneam, ireductibilă: ne străduim, ne rugăm, facem liste de păcate asumate şi regretate, dar, în acelaşi timp, facem, cum zice Apostolul, răul pe care nu-l voim, iar binele pe care-l voim nu-l facem. Cerem ajutor şi ne simţim lăsaţi de izbelişte. Oriîncotro am privi, nu vedem nici o deschidere salvatoare, nici o urmă de consolare. Perceput astfel, filmul lui Cristian Mungiu e un început de teodicee: un discurs despre singurătatea lumii, despre dezolarea ei, despre rău, despre misterioasa absenţă a lui Dumnezeu şi despre nevoia sfîşietoare de a-L simţi prezent!
Toate personajele filmului sînt bine-voitoare, dar îndrăgostită nu e decît Alina. Ea singură trăieşte sub semnul iubirii neînduplecate. Dar iubeşte strîmb şi isteric. Un prilej de reflecţie asupra ambivalenţei iubirii pămînteşti. Ea e „fenomenul originar“ al răului, păcatul protopărinţilor, dar e şi soluţia la rău propusă de creştinism. Răul iese din lume prin poarta pe care a intrat, poarta pe care i-a deschis-o cuplul începuturilor. Cu vorbele lui Hölderlin: „Unde este primejdia, acolo este şi salvarea.“

Rareori un film mi-a dat de gîndit cum mi-a dat de gîndit filmul lui Cristian Mungiu. Lipsit de orice „poantă“ şmecheră, de orice abuz ideologic, de orice subtext sentenţios, el te urmăreşte, mut şi compact, ca o întrebare insolubilă. E o perfectă descriere a abisului cotidian, un sobru punct de pornire pentru căutarea orizontului. Un orizont care, în film, nu e dat. Părăseşti sala disperat şi, tocmai de aceea, însetat de speranţă. Trebuie să existe o ieşire, dacă lumea are, totuşi, un sens. Dar trebuie să cauţi dincolo de relieful ei înşelător, dincolo de tribulaţiile vieţii zilnice. Trebuie să cauţi… după dealuri…”

După dealuri (un film de CRISTIAN MUNGIU)

Un comentariu:

  1. Ce bine ca exista oameni care stiu sa explice ce-am vazut/simtit acolo, in film.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.