Amicul nostru Claudiu Mesaroş organizează, ca project manager, cursurile de vară de la UVT de anul acesta (tema: „Transparency, Democracy and Global Governance. A European perspective”). M-a invitat să particip şi eu cu o prezentare despre cinematograful românesc. Zis şi făcut. Astfel că mi-am pregătit pentru azi, ca „independent film reviewer” (titulatura dată de Claudiu), un power point ce ilustra printr-o fotografie (după caz, un poster) evoluţia filmului românesc de la O noapte furtunoasă (1943) la Medalia de onoare (2010). Am propus 50 (+1) opere de referinţă.
La început, invitaţii au văzut trei scurt-metraje: Ajutoare umanitare (Hanno Hofer), Zapping (Cristian Mungiu) şi segmentul Legenda miliţianului lacom din Amintiri din Epoca de Aur (produs şi co-regizat de Cristian Mungiu). Apoi le-am spus că momentul 2000 a fost extrem de benefic pentru filmul românesc – primele două scurt-metraje prezentate (produse de Nicolae Mărgineanu) cam pe atunci au apărut. Dar le-am atras atenţia că şi înainte de anul 2000 (şi, mai ales, înainte de 1990) s-au făcut filme extrem de interesante în România, atâta doar că multe n-au trecut de cenzură sau n-au fost (deloc întâmplător) promovate. Ba mai mult, „greii” cinematografiei făceau film după film, în vreme ce regizori care aveau ceva de spus abia dacă au izbutit să facă trei-patru filme de nişă. M-am referit la filme de Jean Georgescu, Victor Iliu, Liviu Ciulei, Mircea Săucan, Iulian Mihu, Manole Marcus, Radu Gabrea, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Stere Gulea, Nae Caranfil, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Călin Netzer.
La finalul fiecărui scurt-metraj (şi, de altfel, după încheierea expunerii) publicul – vreo patruzeci de tineri – a aplaudat frenetic. Se pare că le-a priit călătoria prin lumea filmului românesc, iar câţiva dintre ei (între care cu un român şcolit şi stabilit în Italia, cinefil entuziast) au venit la mine să-mi ceară informaţii suplimentare despre cele văzute/auzite.
***
Cursurile de vară de la Universitate sunt un prilej excelent de a face noi cunoştinţe. Cândva m-am implicat şi eu în organizarea lor, la UVT. Era prin 1993-1995, când altele erau vremurile şi alta organizarea. Mi-a plăcut atât de mult că i-am invitat pe aproape toţi cursanţii la noi acasă. Stăteam la etajul al treilea, iar ei erau peste 20. Aşa că de sus îi vedeam cum urcă, în şir indian, spre apartamentul nostru. Vorba lui Alifantis:
…i-aşa de mică camera mea
da’ncap toţi prietenii mei în ea...
Atunci, în acei ani, aveam să întâlnesc tineri din Cehia, Polonia, Rusia, Olanda, America, Spania, Portugalia, Germania. Cu câţiva dintre ei mai păstrez legătura şi azi. Pe alţii, deşi nu mă mai văd şi nu mai ştiu nimic despre ei, îi port încă în suflet pentru transferul (involuntar) de bucurie. Aşa s-a întâmplat cu Debbie, o „misionară” venită din SUA să ajute la „plantarea” de biserici. Protestante, desigur. Ei bine, această fată mi-a dăruit o carte care mi-a schimbat viaţa. Sună pompos, dar aşa s-a întâmplat. Pentru că Sham Pearls for Real Swine de Franky Schaeffer (fiul altor „misionari” protestanţi – americani ce se stabiliseră în Italia, Elveţia etc. să „evanghelizeze” lumea) mi-a pregătit terenul pentru Dancing Alone. A Quest for the Orthodox Faith in the World of False Religions, cartea scrisă de Schaeffer (pe care aveam să o traduc în limba română) la începutul anilor 90, imediat după primirea sa în Biserică. A fost primul caz de convertire „în sens invers” (de la Protestantism la Ortodoxie) despre care am auzit. Problemele puse de Franky Schaeffer în ambele cărţi sunt extrem de interesante, de incitante. Iar căutarea sa este cu adevărat impresionantă prin tenacitate şi consecvenţă, prin dorinţa de a afla „biserica adevărată”. Sau, cum ar spune Pr. Rafail Noica, pentru a afla firescul şi normalitatea, într-o lume extrem de relativistă şi din ce în ce mai desacralizată.
P.S. Nu mică mi-a fost mirarea când, schimbând impresii de cinefili cu româno-italianul întâlnit azi la cursurile de vară, am descoperit limpezimea gândului său care mărturisea că Andrei Rubliov şi Oglinda au fost, pentru el, experienţe cruciale. Că duhovnicia lui Tarkovski (ori a filmelor de Kurosawa) se manifestă în libertate, prin respect faţă de persoana spectatorului. Pe de altă parte, spunea el, filmele lui Buñuel ori Bergman (groteşti ori disperate) emană durerea pricinuită de un himeric război, al celor doi cineaşti, cu „tăcerea lui Dumnezeu”.
