Am descoperit, lângă Văliug, un loc minunat. Minunat de la minune, pentru că minune este să afli în ţărişoara noastră nu o pensiune, ci un lanţ de pensiuni pe malul unui lac în care se difuzează un pop rafinat şi hit-uri clasice, în care servirea este ireproşabilă şi ambianţa (arhitectură, mobilier, decoraţiuni etc.) extra-ordinară.
***
La Gasthof Tirol, am ascultat la Radio România Cultural o emisiune de aur („Jazz pe româneşte”) moderată de Florian Lungu. Invitat: compozitorul Adrian Enescu. Am reascultat astfel câteva din ultimele sale piese jazz pentru Big Band-ul Radio (dirijor: Ionel Tudor): 4mation, Trans4mation, The 4est, 4tune şi evocări pline de reverenţă ale unor personalităţi ale jazzului (şi jazz-rock-ului) românesc: Richard Oschanitzky, Dan Andrei Aldea, Radu Goldiş, Doru Căplescu, Marius Popp. S-au difuzat şi câteva piese jazz mai vechi ale lui Enescu, interpretate în anii 70 de Big Band-ul condus atunci de Sile Dinicu: Take six, Inscripţie şi Pasărea măiastră.
***
În lounge-ul extrem de primitor (mobilă stil, o bibliotecă enormă, şemineu etc.) de la Gasthof Tirol am urmărit a nu mai ştiu câta oară (de data asta pe o palsmă wide screen) filmul de debut al lui Mircea Daneliuc (transmis pe TVR3). Mi-am amintit prima întâlnire cu el, în 1984. Reintrase atunci în cinematografele din întreaga ţară, într-o copie nouă. Cursa, căci despre el este vorba, este un road movie emoţionant şi foarte frust (la nivel audio-vizual) despre prietenie, bărbăţie, iertare şi despre „resetarea” inimii (următoare unor vânătăi pe cord). Mircea Albulescu, Tora Vasilescu şi Constantin Diplan la înălţime. Tora povestea că succesul acestui rol de debut i-a adus ... îngâmfare. (Dar a scăpat de slava deşartă, mărturiseşte ea într-un interviu de la începutul anilor 80, când a văzut cât a stat după aceea pe tuşă până a primit alte partituri, cel puţin la fel de ofertante: Casa dintre câmpuri, Cine mă strigă?, Proba de microfon, Croaziera, Glissando, Imposibila iubire.) Albulescu reuşeşte aici unul din cele mai puternice (şi sensibile personaje din întreaga sa carieră cinematografică). Daneliuc izbuteşte şi el filmul său cel mai puţin încrâncenat, mai „poetic”, mai „uman”. Nicicând nu avea să mai recupereze energia (şi candoarea) acestui început. Cursa a învins timpul. Revăzut câştigă de fiecare dată. Este unul din vârfurile anului 1975 la noi (alături de Filip cel bun, Mere roşii, Ilustrate cu flori de câmp) şi unul din cele mai bune filme româneşti „de actualitate” ever.
