Există, în Nazarin (1959, un film de Luis Bunuel după un roman scris în 1895 de Benito Perez Galdos), o secvență cu o femeie grav bolnavă, imobilizată la pat. Preotul Nazarin (a cărui nebunie amintește de Don Quijote, de Idiotul lui Dostoievski, de toți nebunii întru Hristos) se oferă să o ajute, să o „asiste” în foarte probabila „mare trecere” ce o așteaptă. Spune niște rugăciuni în latină, apoi - în spaniolă - îi vorbește despre paradisul care o primește dacă ar putea doar să se bucure că, prin această experiență-limită, va fi - în sfârșit - în prezența lui Dumnezeu. Dacă ar putea să ajungă la pocăință, cum ar veni. Răspunsul ei, atât cât mai putea vorbi, este: „Juan! Nu raiul, ci Juan!” Îl dorea aproape doar pe bărbatul ei ce fusese o vreme plecat cu treburi în ate părți. „E nevoie să-ți dorești despătimirea!” - îi mai spune Nazarin. Să lași în urmă cele pământești pentru a vedea și înțelege cele cerești. Juan ajunge la ea, venind călare împreună cu alți bărbați. Îi cere iertare și-i făgăduiește că n-o s-o mai părăsească niciodată. Nazarin îi spune lui Juan că (împreună cu o femeie care - dintr-o pioșenie amestecată cu sentimente omenești, prea omenești - îl urma peste tot) i-a îngrijit soția. Ultimele ei vorbe: „Spune-le să plece!” În zadar Nazarin îl roagă să-l lase să mai rămână în preajma ei, să-i aline suferința. „Cărați-vă de-aici, n-ați auzit?” Plecând, Nazarin va spune: „N-am reușit!” Peste ani, Călăuza lui Tarkovski își va mărturisi la fel de mâhnit neputința de a-i fi putut ajuta pe Scriitorul și pe Profesorul bolnavi de autosuficiență. „Pe cine să mai duc acolo?” - îi va spune soției sale. (Acolo, adică în Zona unde se împliește orice dorință dacă nu te comporți precum Orfeu, dacă știi să nu privești înapoi, dacă ai inima sinceră.) „Nimeni nu crede, nu doar aceștia doi...”
 |
| Nazarin |
Luis Bunuel (care spunea „Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu!”) știa - la fel ca Robert Bresson, ca Ingmar Bergman, ca Mizoguchi, Ozu sau Kurosawa - că orice dulcegărie e de prisos, atunci când e să vorbești despre viață și moarte, despre creștinismul autentic din lumea modernă. Chiar dacă oamenii pe care - ca artist - îi plăsmuiești în filme aleg mai degrabă plăcerile cu care s-au dedulcit în această viață, neînțelegând că ceea ce trăim în scurta noastră existență pământeană e numai un preambul pentru viața care ne așteaptă și pentru care se cuvine să ne pregătim prin despătimire. Sau poate tocmai de aceea. Nazarin (ca și Simion din Simon del desierto, filmul regizat de Bunuel în 1964) este, am putea spune, un pierzător, un ratat. Dar, urmărindu-i atent cinematografierile pe teme eshatologice, vedem că izbânda e, de fapt, o împreună-lucrare. Că - vorba Călăuzei - „totul depinde de noi, nu de Zonă!”. Și, mai ales, înțelegem că și ratarea și împlinirea - atâta cât e - nu e o problemă de ordin juridic, ci o „devenire întru ființă”. O înveșnicire întru iubirea cea fără de vicleșug sau întru „scrâșnirea dinților”...
 |
| Nazarin |
