Dansând cu noaptea (Lars von Trier, 2000)
Momente strălucite de muzical tragic
Filmul lui Lars von
Trier începe cu o uvertură instrumentală (muzica: Björk) menită să ne introducă
în lumea celor ce n-au irişi (sau ai căror irişi nu-i mai ajută să vadă
conturul dramelor vieţii). Apoi, după câteva minute de acomodare cu
întunericul, apar primele forme, scăldate într-o lumină palidă: imagini
nervoase (filmarea este din mână), cu un montaj „brut”, ce dă senzaţia (voită,
altminteri) de lipsă de cursivitate.
Anii 50. Selma
Jezkova (Björk), o emigrantă cehă, munceşte până la epuizare într-o fabrică
americană. Despre „pământul făgăduinţei” vorbeşte cu parcimonie şi este mai
degrabă tentată să critice decât să-şi arate recunoştinţa faţă de ţara ce i-a
dat pământ şi apă, unde se spune că doar cerul este limita. A ajuns în
America nu din dorinţa de a se procopsi, ci pentru că a auzit că doar aici
şi-ar putea opera la ochi fiul care, asemenea ei, riscă să-şi piardă vederea.
Pentru el, Selma este gata chiar să ucidă cu sânge rece.
Hala unei fabrici
obişnuite: zgomote infernale produse de nişte maşini de sudură, prese-gigant ce
îndreaptă un fel de tablă metalică. Şi, dintr-o dată, obişnuitul se transformă
în extraordinar. Zgomotele devin – pe nesimţite, aproape – muzică. Imaginea,
până atunci desenată în culori palide, cenuşii, debordează de culoare şi ritm.
Mişcarea automată a muncitorilor devine coregrafie. Este prima proiecţie
(dintr-o serie de şase) a personajului principal într-o altă lume – a muzicii
şi dansului, a culorilor şi a irişilor funcţionali – prin care, apoteotic,
aduce o odă luminii şi bucuriei de a exista.
Există
de fapt, în Dansând cu noaptea, două filme. Unul, narativ, ce surprinde
lumea monotonă şi ternă în care se mişcă Selma cu „ochiul dinafară”. Astfel,
câteva din mijloacele specifice curentului experimental „Dogma” (filmarea în
decor natural, nu pe platouri; muzica folosită doar acolo unde se filmează
scena; filmare din mână; absenţa accesoriilor optice)[1],
precum şi cromatica imaginilor (asemănătoare celei dintr-un film color redat pe
un televizor alb-negru) sugerează expresiv slăbirea progresivă a vederii
Selmei, iar montajul jazzy,
„abrupt”, „neelegant” capătă, în aceste condiţii, o justificare dramaturgică.
Celălalt film, al „jocului secund”, se înscrie – cu succes – pe linia
muzicalurilor tragice ale lui Bob Fosse (Cabaret şi All
That Jazz), unde momentele muzicale nu sunt „exterioare”, decorative
şi de umplutură, ci – în strânsă unitate cu scenografia, coregrafia, costumele
şi versurile cântecelor – au întotdeauna o puternică încărcătură dramatică şi
chiar tragică. Secvenţele muzicale color – evadările Selmei în lumea ei
lăuntrică, nevăzută – înregistrează ce vede ea cu „ochiul dinăuntru”, iar
textele cântecelor vorbesc despre cuminţenie, vise şi căinţă, despre
neîntreruptul dialog cu „omul din om”. Tot ce lipseşte din cenuşiul (şi
tragismul) vieţii cotidiene este proiectat, cu poezie, în scurtele secvenţe
muzicale[2]
ce pot fi urmărite la nesfârşit şi ca nişte video-clipuri de sine stătătoare[3].
În felul ei, Selma
lui Björk-von Trier este o învingătoare. Asemenea eroinei lui Carl Dreyer din
austerul Patimile Ioanei d’Arc, a mers – cu orice risc – până la
capătul visului ei şi a ştiut să rămână credincioasă idealului pentru care a
luptat. Restul nu e tăcere, ci...ideologie[4].
[1] În noiembrie 1999 regizorul polonez Roman
Polanski a vizitat Şcoala Naţională de Film din Danemarca. În timpul şederii
sale acolo a confirmat că ştia de „jurământul de castitate” în numele
Manifestului Dogma 95; întrebat dacă ar face un film care să respecte aceste
principii, a spus: „Toată lumea le face în ziua de azi. Fetiţa mea de 6 ani
face chestia asta tot timpul, când aleargă de colo-colo cu camera sa video
digitală.”
[2] Titlurile lor: Cvalda, I’ve Seen It All, 107 Steps, In the Musicals, Scatterheart, New
World.
[3] Într-o astfel de secvenţă (I’ve Seen It All) Selma mărturiseşte că
a văzut totul: copacii, frunzele de salcie dansând în briza serii, un om ucis
de cel mai bun prieten al său, vieţi sfărâmate înainte de a se săvârşi. A văzut
ce a fost, ştie ce va fi. A văzut noaptea crudă, lumina dintr-o scânteie. Nu
mai e nimic de văzut. A văzut ceea ce a ales şi ceea ce a trebuit să vadă. Să
vrei mai mult – spune ea, cu o cuminţenie aproape patristică – este lăcomie şi exces.
