duminică, 29 iulie 2012

Un referendum, un centenar şi-o aniversare

29 iulie 2012. O zi cu roşu în agenda politică a unor români, datorită referendumului pentru demiterea preşedintelui ales, Traian Băsescu. Cum televizor nu mai am de 5 ani, urmăresc rar jurnalele actualităţilor, emisiunile de talk show, revista presei TV etc. şi n-am dorit să fiu la curent nici cu informaţiile din cyberpace pe acest subiect. Când se întâmpla să mai prind o dezbatere, chipurile, de idei, un talk show, o revistă a presei TV, am dat dreptate celor care spuneau că otevizarea României a învins. În viaţa de toate zilele, oameni în carne şi oase (oameni simpli, dar nu numai) promovează pătimaş aceeaşi politică după ureche. Nici fluxul de comentarii postate pe facebook nu este străin, chiar atunci când se vor ... cuviincioase, de limbajul virulent împotriva sau favorabil demiterii cu pricina. Urmăresc detaşat (slavă Domnului!) intervenţiile pro şi contra, vindecat (sper pentru totdeauna) de microbul politichiei. Abia acum mă simt întru miezul Scrisorii III de Eminescu, poetul-nepereche săturat şi de smintiţi şi de mişei. O nedumerire, mărturisesc, aş avea. Nu înţeleg prea bine în ce fel va fi România protejată (şi pentru câtă vreme) de politica UE şi FMI („perfidă”, „arbitrară”, ostilă „intereselor naţionale”), de „meschinărie şi impostură”, în cazul în care înving „puciştii”. Şi nici în ce fel vor fi pedepsiţi „puciştii puşcăriabili” dacă învinge, încă o dată, Popeye. Pur şi simplu nu am nici prejudecăţi, nici viziuni de profet. Îmi spun doar atât: Only time will tell...

Later edit: Pentru rezultatele (parţiale) de la referendum: aprox. 45 % (dinr-un minim necesar de 50% + 1) participare la urne (cifră anunţată după miezul nopţii) sunt înfieraţi maghiarii şi heterodocşii din Ardeal (pentru absenteism), care – în opinia unor comentatori ultra-ortodocşi – ar fi interesaţi de distrugerea Ortodoxiei din România. (Ca şi cum ceilalţi, moldovenii, muntenii şi dobrogenii, ar fi cei care o păstrează în toată puritatea ei. Ca şi cum alianţa USL ar fi o garanţie a promovării Ortodoxiei, a „neamestecului în treburile interne”. E ridicol!)

29 iulie 2012. O zi cu roşu în calendarul de suflet al celor pentru carte Jurnalul fericirii este, încă, o carte de căpătâi. Acum 100 de ani se năştea Nicolae Steinhardt – eminent intelectual, deţinut politic (în „lotul Noica”, în timpul prigoanei următoare evenimentelor tragice de la Budapesta, din 1956), erudit un mintea îmbisericită, evreu pentru care Hristos (cel trăit liturgic, nu o simplă formulă intelectuală) este „Adevărul, Calea, Viaţa”, monah atipic şi vieţuitor în „raiul de la Rohia”. După tot ceea ce s-a spus despre el, rămân cu acest gând: Nicolae Streinhardt, care a fost şi este o „pricină de poticnire” pentru evrei (care-l consideră un „apostat”) nu spune mare lucru nici intelectualilor aflaţi în gâlceavă cu rânduiala Bisericii (preocupaţi excusiv de „dărâmături” şi indiferenţi faţă de „bufniţa” ascunsă printre ele) şi nici acelora (nu puţini!) din clerul bisericesc şi monahicesc aflaţi în gâlceavă cu lumea culturii, de care Monahul de la Rohia a fost atât de apropiat. Nu ştiu ce mă face să cred foarte tare că, la un eventual referendum, Nicolae Steinhardt nu ar aduna voturile necesare. Altele, cu totul altele sunt şi „elitele intelectuale” şi cele „duhovniceşti” care aduc rating. (E ca-n cinema: Love Story, nu Bobby Deerfield este un „film de dragoste” cu priză la public.)
În ceea ce mă priveşte, îi datorez enorm acestui personaj insolit cu care m-am întâlnit exclusiv prin intermediul cărţilor. De la el am învăţat că între cunoaşterea filosofică şi îmbisericirea minţii nu este neapărat o prăpastie. El, prin chiar experienţa sa de viaţă (descrisă în memorialistica sa, povestită de alţii), a demonstrat că până şi erudiţia extremă se poate smeri (prin rugăciunea liturgică, prin exerciţiul spovedaniei, prin ascultarea de duhovnic). Literatura sa de după primirea în monahism nu este deloc o formă de „neascultare”, de „gândire independentă”, de „filosofie”. Când, imediat următor tunderii în monahism, şi-a întrebat duhovnicul dacă mai poate scrie, ca monah, aşa cum scria „înainte”, acesta, un avvă înţelept şi un fin psiholog, i-a răspuns că nu, nu mai poate să scrie ca „înainte”. (Au urmat, aflăm dintr-o mărturie a duhovnicului său, care a dorit să-l pună pe jar, câteva momente de amărăciune pentru cel care a îmbrăcat straiele căluăreşti la 68 de ani.) Că trebuie să scrie infinit mai mult ca „înainte”. Ce şi cum şi cât, nu-l interesa pe înaltul ierarh convins că tot ce va scrie Nicolae Steinhardt va fi întru mărirea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale.
Ca nimeni altul, Steinhardt mi-a deschis sufletul pentru primirea lui Hristos ca Gentleman, ca Boier. (Însă, nota bene, convins pe deplin că creştinismul nu e tâmp, ţine să ne avertizeze astfel: „Cu Hristos nu te joci de-a uite popa, nu e popa!” sau: „Hristos nu ne vrea proşti!”) În el am aflat călăuza ideală pentru filmul românesc ce mi-a marcat adolescenţa (şi nu numai): Concurs de Dan Piţa (despre care a scris în volumul Critică la persoana întâi, în articolul „Fiul echipei”), film pe care l-am primit la cei 15-16 ani ai mei ca un adevărat şoc şi ca o epifanie a transfigurării, când a fost difuzat de TV Belgrad. Am citit cu nesaţ despre bucuria fierbinte pe care i-a pricinuit-o lui Steinhardt întâlnirea cu filmele lui Tarkovski, Andrei Rubliov şi Călăuza. M-am bucurat nespus să-i citesc comentariile entuziaste la filmele lui Fellini (La dolce vita, Giulietta şi spiritele), Antonioni (Blow up), la opera-rock Jesus Christ Superstar (în regia lui Norman Jewison), pe care o socotea asemenea lucrărilor de Mozart şi Haydn. În fine, m-am amuzat (citind în cartea lui George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii) de mărturia următoare şederii sale de la Chevretogne (un spaţiu monahal atipic), din anii 70. Cu renume de „ecumenist”, extrem de deschis gândirii (creştine) occidentale, chiar şi culturii laice (Gide, Camus, Kafka etc.) din Apus, Steinhardt a participat acolo şi la slujbe în stil apusean, şi în stil răsăritean (ortodox). Dar, după vreo două săptămâni de navetă, de du-te vino (dimineaţa apusean, seara ortodox), s-a recunoscut epuizat. Şi s-a întors, pentru tot restul vieţii, la cântul şi formele bizantine...

29 iulie 2012 Azi s-au împlinit 11 ani de la cununia mea cu Raluca într-o biserică de ţară din vestul judeţului Timiş, cu recepţia în curtea unei mănăstiri. Aseară am fost la vecernie + utrenie într-o biserică de la ţară  (unde Theodor a cântat Psalmul 102 şi Doxologia), iar azi am ajuns la Cheile Cibului, într-o oază de frumuseţe bizantină. Apoi am dat o fugă pe la Mănăstirea Lupşa.

miercuri, 25 iulie 2012

Pierdut şi regăsit


Cuvântul, ca o lamă cu două tăişuri, zideşte sau zdrobeşte. Cuvântul ne izbăveşte sau ne pierde. Cu vorba înţeleaptă îl câştigăm pe cel de lângă noi, după cum vorba în doi peri ne poate înstrăina de el.
Fiul meu, la cei zece ani ai săi, vrea să ştie dacă toate cuvintele vin de la Dumnezeu sau sunt şi cuvinte care vin de la diavol. I-am răspuns că sunt şi cuvinte care „nu vin de la Dumnezeu”, ci de la … „celălalt”, de la „părintele minciunii” sau „cel ce desparte” (mult prea demonetizatul diavol). Poţi să te îndoieşti de existenţa diavolului, să-l pui în cârca „evului întunecat”, să spui că-i desuet în „minunata noastră lume nouă”, însă n-ai cum să nu recunoşti că sunt gânduri, vorbe, fapte care dezbină, destramă şi dezintegrază. Care îl înstrăinează pe om de sinele său. (Despre aceste fiinţe zise oameni, aflate în stadii avansate de înstrăinare faţă de sinele lor, de firea lor, Constantin Noica spunea, în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, „Ei nu sunt ei...”).  
Pilda fiului risipitor, crucială în duhovnicia Bisericii (o variantă la parabola vameşului şi fariseului), conţine, in nuce, taina dreptei socotinţe (şi a dragostei – tot una). Fiul risipitor, acoperit de toate faptele ucigătoare de suflet, primeşte darul dreptei socotinţe şi „înviază” („Pierdut a fost şi s-a aflat”). Îşi „vine în fire”, mărturisindu-şi condiţia de păcătos (de „vameş”). La capătul măştilor pe care le-a tot schimbat, îşi află sinele (chipul) cel adevărat. Fratele său cel „cuminte” rămaâne în ascultare faţă de părintele lor, neieşindu-i niciodată din cuvânt. Dar îndărătul „cuminţeniei” sale se află duhul fariseic al îndreptăţirii de sine. (Aflat a fost şi s-a pierdut prin chiar cuvântul său de protest, de revoltă, nemulţumit de belşugul în care a trăit.) Cuvântul celui care-şi vede păcatul (risipirea, nevrednicia, ratarea) cheamă la iertare, la restaurarea firii destrămate. Este, cum ar veni, „de la Dumnezeu”. Cuvântul celuilalt cheamă la „justiţie”, la dezbinare şi nu ştie de îngăduirea celui care a greşit (el, vorba lui Noica, nu era el). Este, cum ar veni, „de la diavol”.
Pilda se termină aici. Nu ştim nici dacă fiul risipitor (ori vameşul) a răbdat pănă la capăt, aflându-şi astfel restaurarea (mântuirea), şi nici dacă fratele fiului (fariseul) a rămas în gâlceavă, „încremenit în proiect”, faţă de cei care s-au căit. Finalul e deschis. Fiecare din cei care citesc (sau ascultă) cuvântul de învăţătură merge - potrivit vrerii sale – pe pe o cale sau pe cealaltă. Nu suntem vameşi sau farisei pentru veşnicie (chiar dacă mulţi se amăgesc şi cred că l-au prins pe Dumnezeu de-un picior sau, dimpotrivă, se cred – ca Iuda, în Jesus Christ Superstar – „damned for all time”). Urma scapă turma. Viaţa, trăită cu luare-aminte, e o călătorie minunată  spre acea „urmă” (sau „ultimă staţie”) în care e de dorit să fim aflaţi cu untdelemnul pregătit de Ospăţ...   

marți, 24 iulie 2012

Un ajutor reciproc


O dată la 13 ani sunt asigurat, de către o producţie cinematografică-eveniment, că încă se mai fac Filme. Când am văzut Dancer in the Dark la QFT (Qween’s Film Theatre) Belfast mi-am zis că aşa ceva nu se poate. Că o astfel de experienţă cinematografică e over the top
În aceeaşi perioadă văzusem şi Requiem for a Dream (la cinemateca din Dublin, apoi la QFT Belfast). Ambele, în ciuda apăsatei atmosfere dark, m-au umplut de emoţie, de bucurie. Datorită stilului (limbajului filmic) ce nu era „exterior”, pur „formal”, ci divulga o zbatere sufletească aşa cum nu mai  văzusem de mult. Şi o nevoie disperată de curăţie, o dorinţă de întoarcere la inocenţa pierdută, o sfâşiere-soră cu metanoia. Şi Lars von Trier şi Darren Aronofsky izbutesc deopotrivă câte un insolit eseu despre autodistrugere. 
Văzând (recunosc: tras de mânecă, rugat şi în urma unor insistenţe) Erratum (2010) şi Huddersfield (2007) – filmele anului 2012, pentru mine (până acum) – am fost încântat să descopăr două noi discursuri filmice insolite, dar străbătute de o altă dimensiune. Şi aici tema centrală este afundarea personajelor în rătăcire („erratum”), într-o stare de cvasi-mortificare, însă accentul nu se pune pe descompunere, ci pe „restaurare”. Ca o stihie nevăzută, în aceste filme – gândite şi realizate într-un spaţiu (Polonia, respectiv Serbia) de unde Biserica nu a dispărut cu totul – personajele cunosc nu doar drumul spre Hades, ci şi Învierea.
***
În Erratum, „venirea în fire” (şi înaintarea spre „timpul pocăinţei”) începe cu trezirea conştiinţei zguduită de un accident mortal. 
În Huddersfield, sensul unei lumi ce pare complet alandala este dat de Ivan (un fel de prinţ Mîşchin, care – cu smerenie, cu „duhul blândeţii”, însă fără lozinci pietiste – reuşeşte să răspândească în jur „pacea lui Dumnezeu”). Pentru el, „trezirea” din „rătăcire” cunoaşte mai multe valenţe. Crucială avea să fie, ni se spune mai curând în treacăt, îmbisericirea sa (prin Botez, în Biserica Ortodoxă, la 30 de ani – acum are 33). Ivan este „inima” (sau „mintea topită în inimă”), iar vecinul său de bloc, nihilistul Raşa, e „mintea” acrită de răutate, de viclenie şi indiferenţă. E scepticul scandalizat de faptul că „Bizanţul a fost nefast slavilor”, pentru că „le-a distrus zeităţile precreştine, în timp ce toate popoarele nordice şi le-au păstrat”. 
Raşa crede că „poezia a murit” („Când? Şi unde e înmormântată?” – i se va răspunde), însă îl sfătuieşte pe Ivan (care, după o serie de experienţe „oculte” a trecut prin câteva spitale psihiatrice) să scrie, să se exprime în scris. Rezultatul: diverse însemnări, mici eseuri şi chiar un poem: Melcul. Există, între ei, un fel de ajutor reciproc. Dezinteresat, în ambele părţi. Raşa îl ajută pe Ivan să se cunoască mai bine, prin scris. Ivan – cu puterea dobândită printr-o vieţuire de pustnic – îmblânzeşte răutatea lui Ivan. Îi povesteşte de „treptele răutăţii” (descrise de Sf. Nil Sorski) pe care le parcurge omul, de voinţa de fier şi de mila lui Dumnezeu care te mai pot scăpa atunci când ai avansat periculos de mult pe drumul „autodescompunerii”. Îi aminteşte de înţelesul creştin, patristic, dat de Sf. Antonie cel Mare dictonului carpe diem: „omul ar trebui să trăiască mereu cu gândul că nu va mai apuca sfârşitul zilei”. Implicaţia fiind aceea că timpul care ne-a mai rămas de trăit nu poate fi (şi nu trebuie să fie) decât un „timp al pocăinţei”.
Smerenia lui Ivan îi ruşinează pe toţi cei cu care se întâlneşte. O ruşinează pe eleva rebelă Milla („Galateea lui Raşa, care se consideră un „Pygmalion porno”), ce pare desprinsă din clipul Ani de liceu 2002 varianta T.N.T.: „Lasă-mă-n pace să fac ce îmi place ş.a.m.d.” Îi dă de gândit tatălui lui Raşa (un alcoolic ramolit) şi îi spune vecinului său de bloc că ar fi un păcat să rămână singur, să se distrugă, lamentându-se de lumea toată (sugerându-i să se cunune cu Milla). Îmbrăţişarea frăţească din final, dintre Ivan şi Raşa, este poate o mărturie a felului în care Bizanţul („omul bizantin”, trăitor al învăţăturii patristice, aşa cum este Ivan) a distrus şi distruge încă – prin duhul blândeţii, prin iubirea vindecătoare, prin puterea compasiunii (a pătimirii împreună cu cel robit de patimi) – idolii şi zeităţile păgâne din totdeauna.

luni, 23 iulie 2012

Bucuriile filmului



Îi mulţumesc amicului meu Lucian Mircu pentru prefaţa lui de la Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului - volum care este acum în stadiu de tehnoredactare la Editura Theosis din Oradea:
                                                                                         
            „Ochiul tău este lumina trupului tău.
           Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este plin de lumină;
            dar când ochiul tău este rău, şi trupul tau e plin de întuneric.
             Ia seama deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric.”
 (Luca 11, 34-35)

Canonul lui Marian

Noi, cinefilii, avem obiceiul năstruşnic de a face topuri şi liste. Liste cu filme care ne-au marcat şi influenţat. Sau pur şi simplu ne-au atins la un moment dat. Preferinţele fiecăruia sunt, desigur, subiective. De multe ori nici nu mai ştim de ce ne-a plăcut o peliculă. Poate povestea de pe ecran semăna cu a noastră. Poate am fost vrăjiţi de coloana sonoră. Sau de un actor...Un lucru e cert:  lista noastră oferă indicii clare despre personalitatea noastră.  Spune-mi ce filme vezi ca să-ţi spun cine eşti.  „Lista” ne defineşte...aspiraţiile, preocupările şi plăcerile (vinovate sau nu). Suntem ceea ce vedem (dar mai ales, cum ne raportăm la ceea ce vedem). În Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului, Marian Rădulescu propune o listă proprie („Dosarul vizionărilor”). Dar el reuşeşte un echilibru între favoritele personale şi lucrările esenţiale (deşi mai corect e să spunem că „favoritele” lui sunt totodată „lucrări esenţiale...”). Dacă în primul volum autorul a cartografiat popasurile obligatorii în cinematografia românească, aici măreşte scara şi schiţează o planisferă, o hartă a întregii lumi cinematografice. Lista lui Marian e de fapt un canon. Un îndreptar cu filmele de căpătâi, filme cruciale. Acest canon nu e rigid (ca un decalog) şi nu are pretenţia de a fi integral, dar e un bun început.  „Let’s start at the very beginning / A very good place to start / When you read you begin with ABC / When you sing you begin with Do-Re-Mi [1](Sa începem chiar cu începutul /Un foarte bun punct de plecare / Cînd citeşti, începi cu ABC/ Cînd cînti, începi cu Do Re Mi”)*. Repertoriul propus de Marian este ABC-ul care trebuie învăţat pentru a desluşi limbajul cinematografic şi pentru a-i însuşi gramatica (aici s-ar potrivi alt înţeles al cuvîntului „canon”, acela de literă de tipar cu care se tipăreau cărţile canonice).  Din aceasta perspectivă, cele aproape 100 de titluri selectate şi cercetate aici pot fi privite ca o Educaţie. O fundaţie. Filme-indicator, filme-far, borne de folos în aceasta fascinantă călătorie numită Cinema. Dacă le vezi, n-ai cum să te pierzi. N-ai cum să te rătăceşti în labirintul vizual care ne înconjoară. Ele sunt ca un fir din ghemul Ariadnei care se deşiră în carte, începând cu anul 1916 şi până în 2011.
În aceşti 95 de ani, cinema-ul a trecut prin schimbări majore, dar esenţa lui e aceeaşi. Cinematograful de artă rămâne un mod de înţelegere a vieţii, o Cale de a ajunge la ceea ce e profund uman. Această esenţă perpetuă, nemuritoare, se află în centrul atenţiei lui Marian Rădulescu. Autorul nu e doar un cinefil îndrăgostit de istoria filmului, este un iubitor de frumos şi adevăr. Iar când întîlneşte frumosul şi adevărul în sala de cinema, trăieşte bucuriile la care face referire în subtitlul cărţii. Dar aceste bucurii trebuie împărtăşite. Într-o zi de decembrie 2011, am ajuns la ultimul cinematograf de stat care a supravieţuit în Timişoara (din treisprezece cîte au fost odată) pentru a vedea Crulic (regia: Anca Damian, 2011). Lângă casa de bilete mai era un singur domn. Mă aştepta pe mine. Mă rog, aştepta încă un spectator. I se destăinuise plasatoarei că nu voia să vadă filmul de unul singur. Am înţeles atunci de ce mergem de fapt la cinema: vrem să simţim emoţia împărtăşită care face să vibreze aerul din sală. Marian trăieşte pentru această emoţie. De aceea mă sună de fiecare dată cînd descoperă ceva important de văzut. Ultima oară a fost un film polonez din 2010, Erratum (regia: Marek Lechki). Entuziasmul lui e molipsitor, chiar şi prin telefon:  „Să vezi câtă fineţe, câtă delicateţe. Atâtea lucruri exprimă filmul ăsta prin fiecare milimetru de peliculă! ... Să vezi ce înseamnă muzica în film, compoziţia plastică...Fiecare cadru e impecabil alcătuit, ca un tablou. Îţi vine să strigi ‘-Stooop! dă pe pauză, să văd cadrul ăsta mai bine!’. Am vrut să le spun să oprească proiecţia că mă sufocam de atâta frumuseţe.”  Pseudokinematikos 2 este o colecţie de astfel de experienţe desăvârşite. Ele nu au nimic de a face cu predilecţia industriei de cinema actuale pentru stimulare, pentru excitarea globului ocular. Au de a face cu explorarea, cu trezirea ochiului launtric. Autorul nu face concesii filmelor-de-unică-folosinţă. El e interesat de filmele care merită (trebuie) revizionate.  Indiferent de anul când sunt făcute, relevanţa lor nu poate expira. Adevăratele filme mustesc de sensuri. Ele trebuie văzute nu ca mijloace de recreere, ci ca mijloace de re-creare. Aşadar, volumul de faţă vorbeşte despre filmele care ne luminează dar, mai ales, despre cele care ne iluminează. Calea spre iluminare presupune însă un efort şi din partea noastră.  Nu ajunge doar să fii „în Zonă”. Totul depinde de noi. De atenţia, de reflecţia şi de reacţia noastră. Iluminarea nu e un rezultat al unor factori externi. Ea vine dinăuntru. În acest sens, Do-Re-Mi-ul propus de Marian este o iniţiere. Un prim pas pentru unii, o aducere aminte pentru alţii.
Cu această carte, Marian Rădulescu îşi întăreşte rolul de călăuză cinematografică, cu ajutor de la întâia sa  „călăuză”, Andrei Tarkovski (căruia îi dedică câteva  eseuri luminoase în Addenda). Autorul adresează o nouă scrisoare de dragoste către Cinema dar şi o propunere-invitaţie pentru şlefuirea interioară prin „filmele de conştiinţă”. Odată ce ţi-ai însuşit acest canon, ochiul nu va mai putea fi înceţoşat, păcălit, distras. Ochiul tău va fi curat. Şi va recunoaşte adevărata lumină.    

(Lucian MIRCU)



[1] Sunetul muzicii (regia: Robert Wise, 1965)

duminică, 22 iulie 2012

Hip-hop flavour


Descopăr – datorită unui amic mai tânăr – un o melodie contemporană, încadrabilă, înţeleg, în zona hip-hop underground: „Alchimia luminii”. Fenomenul rap, în general, înseamnă protest, contestare, tiflă. Dar, ascultând piesa, constat că hopper-ul (Cedry2k) nu transmite atât o stare de lehamite faţă de sistem (care nu-i „carnivor”, ci „vegan” şi „tre’ să fiarbă legume”) şi oamenii politici (care îl „seacă, pe bune / cum se ceartă pe sume / lăsând demoni în costume”), cât un îndemn la exersarea discernământului. Căutarea „luminii divine” – în „Babelul cu şapte miliarde de dialecte”, al „ritualurilor păgâne”, al „cutumelor nebune” ce „insuflă frica de lume” şi al falselor lumini „de la forţe oculte” care-s „mare-nşelăciune” – este pentru el chiar sensul vieţii pe care ar dori să-l deprindă cei afundaţi într-o stare „de joacă, de glume, de lene-n vene şi-n gene” -  „victime” ce „vor doar să petreacă”. Potenţialul ascultător este trimis la învăţătura Sfinţilor Părinţi (care „chiar au trăit Scriptura”, „ne-arată căi drepte” şi „ne-arată noi trepte”), la „datina care face mai mult ca platina”. Cântăreţul hip-hop s-a lămurit („pentru mine, în sfârşit, e clar ca lacrima / că nu-i luminat un suflet care păstrează patima”) şi îndeamnă la metanoie, la păstrarea „esenţei”, la exersarea vederii cu inima a Cuvântului (ce „egalează cu zero tot tezaurul”).
***
Sunt, mărturisesc, uluit de limbajul (şi mesajul) vehiculat în această cântare sapienţială ce vorbeşte de alegerea şi înţelegerea „corectă” a „realităţii”, amintind de vocea Ecclesiastului. Nu ştiu ce impact are asupra tinerilor (cărora – prin însuşi ambajajul sonor – e de presupus că se adresează, în principal) acest imn hip-hop închinat „luminii divine” din om, însă mă tem că, pentru decodificarea lui, de mare ajutor ar fi un dicţionar (ori o bibliotecă) şi, mai ales, o minte îmbisericită. Altfel nu văd cum generaţia hip-hop ar putea înţelege semnificaţia (şi mai ales conotaţia) unor cuvinte ca: „datină”, „cruce”, „genune”, „Saul”, „Sfinţii Părinţi”, „Împărăţie”, „Minotaur”.

 
Ar tre' să ne lăsăm ghidați de torțe, că-s multe,
Dar lumina n-are for
ță, că-i de la forțe oculte,
A
șa că bâjbâim în beznă, căutând scânteia
Da' ochii sufletului rămân închi
și. Ne ține ideea
Că sistemu-i carnivor, se pregăte
ște să te consume
Doar că regimu-i vegan, tre' să fiarbă legume
Si, victimelor le arde doar de joacă, de glume,
Parcă vor doar să petreacă. Mă seacă, pe bune,
Cum se ceartă pe sume, lăsând demoni în costume
Să-i îndrume ra
țiune spre genune, să-i îngâne-n,
Ritualuri păgâne
și-alte cutume nebune
Ce iau oameni din cătune
și din suflete rugăciune.
Li se spune să măsoare lumina-n vas
și lumen,
Da' orice nu-i lumină divină e mare în
șelăciune.
Î
ți insuflă frica de lume
Ca un
șarpe ce-ți pune presiune pe carotide pecial ca să te sugrume.
Prezentu-i inestimabil,
Stimabil atâta că viitorul a venit insesizabil
și inevitabil.
To
ți simțim schimbarea, însă nimeni n-o susține
Fiindcă teama-i chiar mai mare decât pericolul în sine.
Vărsai lacrimi odată,
Păcat de haina-
ți imaculată
Ce-acuma-i ca de sânge pătată
Cu mândria ce i-a făcut
și pe îngeri să cadă
Și-i împiedică și pe oameni să mai urce spre Tată.

[REFREN]
Po
ți să-ncalci legile sau poti fenta procedura,
Dar nu strica natura
și nu denatura învățătura
Și tâlcuirile celor care chiar trăit Scriptura,
Înfruntând cu tot ura, împrumutându-ne căldura
Înimilor întelepte ca să ne de
ștepte.
Ne-arată căi drepte, ne-arată noi trepte.
Ține de noi, prieteni, să facem alegeri corecte
În babelul cu
șapte miliarde de dialecte.

Și-ar tre' să ne lăsăm ghidați de sfinții părinți
Dar ne min
țim ipocriți, de-aia ne simțim istoviți,
Și loviți, și răniți, și goliți, și goniți,
De-atâta slavă de
șartă și dragoste de-arginți.
Lene-n vene-n gene, temeri moderne de semeni, probleme,
Vedem semne dar pesemne vrei să credem că-i devreme.
Și, renunțăm la cruce
Și, ne-ndopăm cu râncet
Și, le-adăpăm cu sânge
Și, ne-mărâm cu dulce.
Da', pentru mine-n sfâr
șit, e clar ca lacrima,
Că nu-i luminat un suflet care păstrează patima.
Păstrează datina ca face mai mult ca platina
Păstrează esen
ța sau degeaba pui cratima.
Cu ochii vezi aurul,
Cu inima vezi cuvântul lui Dumnezeu egalând cu zero tot tezaurul
A cărui strălucire î
ți ia vederea ca lui Saul,
Închizându-te într-un labirint ca Minotaurul.
Întelegi, omule bun? E
ști mic și trecător
Sărmană efemeridă, da' aminte
ște-ți c-o să mori.
Fără slavă sau glorie, că nu-
ți aparțin ție,
A
șa că lasă-le-nainte de-a pleca spre-mpărăție.
C-adevărata bogă
ție-e imposibil de exprimat de scriitori,
Imposibil de estimat de cercetători.
De-aia vezi realitatea din mediul înconjurător,
Dar sim
ți că în spatele ei se ascunde un alt adevăr
Și...

[REFREN]
Po
ți să-ncalci legile sau poti fenta procedura,
Dar nu strica natura
și nu denatura învățătura
Și tâlcuirile celor care chiar au trăit Scriptura,
Înfruntând cu tot ura, împrumutându-ne căldura
Inimilor întelepte ca să ne de
ștepte.
Ne-arată căi drepte, ne-arată noi trepte.
Ține de noi, prieteni, să facem alegeri corecte
În babelul cu
șapte miliarde de dïalecte.

vineri, 20 iulie 2012

RO-FILM 25


Împreună cu amicul meu “capitalist” (vieţuitor al capitalei) Ionuţ Mareş am întocmit, zilele trecute, un top al filmelor româneşti (ante-1990) de care amândoi, în chipuri mai mult sau mai puţin diferite, ne-am legat:
MEANDRE – Mircea Săucan, 1967
100 LEI – Mircea Săucan, 1973
NUNTA DE PIATRĂ – Dan Piţa, Mircea Veroiu, 1973
DUHUL AURULUI – Dan Piţa, Mircea Veroiu, 1974
CONCURS – Dan Piţa, 1982
RECONSTITUIREA – Lucian Pintilie, 1968
PROBA DE MICROFON – Mircea Daneliuc, 1980
SECVENŢE – Al. Tatos, 1982
LA “MOARA CU NOROC” – Victor Iliu, 1957
PĂDUREA SPĂNZURAŢILOR – Liviu Ciulei, 1964
CROAZIERA – Mircea Daneliuc, 1981
O LACRIMĂ DE FATĂ – Iosif Demian, 1980
LA CAPĂTUL LINIEI – Dinu Tănase, 1983
MOROMEŢII – Stere Gulea, 1987
PAS ÎN DOI – Dan Piţa, 1985
SFĂRŞITUL NOPŢII – Mircea Veroiu, 1983
ILUSTRATE CU FLORI DE CÂMP – Andrei Blaier, 1975
DUMINICĂ LA ORA 6 – Lucian Pintilie, 1966
FALEZE DE NISIP – Dan Piţa, 1983
DE CE TRAG CLOPOTELE, MITICĂ – Lucian Pintilie, 1981
DREPTATE ÎN LANŢURI – Dan Piţa, 1984
DINCOLO DE NISIPURI – Radu Gabrea, 1974
TĂNASE SCATIU – Dan Piţa, 1976
VIAŢA NU IARTĂ – Iulian Mihu, Manole Marcus, 1958
CURSA – Mircea Daneliuc, 1975


miercuri, 18 iulie 2012

Nicolae Steinhardt - Recurs contra neantului

Pe la mijlocul anilor 80 aveam să-mi cumpăr, de la anticariatul din Bastionul Cetăţii (pe care-l frecventam, cu religiozitate, zilnic), un volumaş apărut în 1983 la Editura Albatros, cu titlul Mic dicţionar al spiritului uman. Coordonatorul proiectului era un anume Mircea Traian Biju. Ţin minte că am vorbit, fericit, despre achiziţia mea, cu un coleg de clasă care – pragmatic, zeflemitor, cinic – mi-a răspuns aşa: „Ai grijă, ascunde-o bine, să nu ţi-o fure careva!...”
Răsfoind, peste ani, acest dicţionar, regăsesc vreo douăsprezece pagini cu citate despre om şi doar trei citate despre Dumnezeu. Pe linie cu doctrina comunistă atee (cum altfel?), sunt alese aceste rânduri din cartea lui P. Lafargue, Le déterminisme économique de Karl Marx: „nu creatorul, ci creatura omului care, pe măsură ce se dezvoltă, îl remodelează /.../ departe de a fi conducătorul, el e jucăria evenimentelor istorice”; „după filosofia spirtualistă este un mecanic care, ca să se distreze, construieşte universul ale cărui mi;cări le reglează, şi fabrică pe om, ale cărui destine le dirijează după un plan doar de el cunoscut”. În fine, sintagma referitoare la Dumnezeu, decupată din A. Suarez (din textul numit Variables) – „recurs contra neantului” – aminteşte de existenţialismul cineastului suedez Ingmar Bergman: „Personajele filmelor mele sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. ... Avem totul. Dar în mijlocul acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei materiale.” Privind retrospectiv, după (peste) 20 de ani, îmi pare că nu atât conceptul de Dumnezeu a fost anihilat de „ciuma roşie” (dovadă sunt nenumătatele mărturii date de „umiliţii şi prigoniţii” atâtor temniţe şi gulaguri), ci o anumită rânduială a omului de veacuri. Un anumit fel de a fi şi o anumită „devenire întru fiinţă”, încremenită prematur în proiect. Sigur, se poate pune întrebarea (şi nu puţini sunt cei care, mai mult sau mai puţin retoric, au şi adresat-o deja): cât de responsabil, cât de asumat, cât de conştient trăia acea rânduială „poporul binecredincios” din ţările asupra cărora s-a prăvălit ideologia bolşevică...
Nu mică mi-a fost bucuria să descopăr, la începutul anilor 90, în mărturia fără seamăn care este Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912, d. 30 martie 1989), că tortura cea mai abjectă din „obsedantul deceniu” nu a putut curma „prefacerea totală a omului”. Iar omul angajat în această anevoioasă lucrare de „îmbisericire a minţii” ajunge a se privi şi judeca pe sine „din afară”, aşa cum, „neîntrerupt, necruţător, netulburat”, îi judecă pe cei din jurul său. Steinhardt a fost cel care mi-a descoperit o taină pe care (la Dostoievski şi Tarkovski) doar o întrezărisem: cultura – „atunci când este adevărată” şi „stă sub semnul unui duh iubitor de oameni” – este un „imn de laudă adus vieţii”. Cultura („caldă, vivace şi puternică”) nu constituia pentru el – chiar şi după ce a îmbrăcat straiele monahale – o „pricină de sminteală”. Nicolae Steinhardt avea cultul călătoriilor în timpuri şi spaţii dintre cele mai insolite. Contrar atitudinii crispate vizavi de „celălalt”, de „străinătate”, Steinhardt învăţa din călătorii că oamenii, deşi diverşi, sunt „solidari cu noi”, că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în sensul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului”. Nefiind sentimental, Steinhardt plânge „mereu şi de obicei în hohote” atunci când citeşte sau vede o capodoperă. În muzică îl socoteşte „cel dintâi chemat” pe Mozart, după care îi situează pe Haydn, Bach, Schubert, Wagner, pe preclasici şi apoi pe „toţi ceilalţi” (inclusiv opera pop-rock, Jesus Christ Superstar, de Andrew Lloyd Webber, despre care scrie la superlativ). Evanghelia i se pare „primul roman absurd, negru”, „cu adaosul — esenţial! — că sfîrşitul romanului nu-l constituie moartea pe cruce, ci învierea”.
Nicolae Steinhardt deplânge instaurarea „spiritului şmecheresc” chiar şi într-un loc mai ferit de poluări comportamentale precum Maramureşul: „Cu ce câştigăm, cu ce ni se dă, cu ce furăm, cu ce pică, ne descurcăm” – recunoaşte o bătrână maramureşană. Dispariţia satelor – „urgie năprasnică”, „sinucidere”, „catastrofă” – i se pare „foarte probabilă”:  „Hunii, gepizii, tătarii, turcii, pînă şi Carol II au fost tot atîtea flori la ureche.”
Omul sfârşitului de veac XX trăieşte, arăta el, sub „teroarea neobositei mediocrităţi” ce „barează drumul oricărui cît de mic talent”.  Intervenţia minciunii în viaţa omului este „masivă”, „pustiitoare”, iar „oxigenul, carbonul şi hidrogenul au fost înlocuiţi de minciună”. Anul 2000 îi apare cât se poate de sumbru şi apocaliptic. Va fi, anticipa el, „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist”, o „anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate”. În privinţa indivizilor, vor fi purtători de revolver („oameni liberi, în sens feudal”) şi nepurtători („noii iobagi”). Cel care a ieşit – întărit, îmbunătăţit – din infernul temniţelor comuniste crede că „nu oricine e la înălţimea suferinţei pe care o îndură”, că „li se cere victimelor o măreţie, o capacitate corespunzătoare loviturii sortite lor”. După momentul 1944 evreii „au ratat prilejul unic şi minunat de a-şi dovedi înţelepciunea şi mărinimia” printr-un  „exces de zel”, printr-o „conştiinciozitate fanatică, absolută, imbecilă”, printr-o „vigilenţă absolută” şi „denunţuri cu nemiluita”. Dar şi românii „s-au molipsit de la jidani”, devenind „mai riguroşi, mai regulamentari, mai disciplinaţi decît germanii”, pierzânu-şi „bunul-simţ, indulgenţa, superficialitatea, împăcarea cu forma fără fond”.
Ce anume îl făcea fericit pe Nicolae Steinhardt? Câte o vorbă bună adresată spontan, ne-boala, amintirea clipelor fericite, răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi”, „rarele clipe de credinţă totală, fierbinte”, momentele de civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup”. Anii de temniţă (unde s-a botezat, clandestin) au fost, pentru Nicolae Steinhardt, o „şcoală a curajului” de unde a plecat încredinţat că trebuie să se ferească de şovăială, să-şi impună a fi statornic în hotărâri. Că trebuie a socoti frica – „năpasta lumii” – „ca pe un păcat de moarte”. Că trebuie a privi mereu lucrurile „cu spirit larg şi tolerant”. Deosebit de semnificativă (pentru  felul în care Nicolae Steinhardt şi-a asumat crezul ortodox) este citarea şi comentarea unui text al poetului Henri Michaux despre un candidat la călugărie: „În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştii, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; numic nu am. Firesc ar fi fost să fie respins de îndată. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină, dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele tău eşti dator să-l ajuţi cu tot ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.” O atenţie aparte se acordă momentului convertirii („un acces la fericire”) din închisoare. Ieşind „din întuneric, din chin”, Steinhardt nu a intrat numaidecât într-o „stare de fericire perfectă”. Totuşi, necazurile care se întâmplă următor convertirii vin „pe un fond de fericire, de linişte”. Botezul sincer însă „nu este cu apă”, ci „cu duh şi foc”. („Apa de la Jilava pentru mine, cum ar spune: Fântânile Romei!”) Acolo, în închisoare, a trăit Steinhardt o „experienţă atât de cutremurătoare şi de revelatoare”, încât ştia că – dacă o să apuce liberarea – nu va putea reveni la viaţa dinainte. Şi n-a revenit. S-a îngrijit încă trei ani de „bătrânul său părinte” (care a murit la nouăzeci de ani), apoi a pornit să-şi caute o mănăstire. Prietenul său, filozoful Constantin Noica, avea să-l „năşească” a doua oară. Lui îi datora „blagoslovenia peregrinării prin închisoare” (pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proce legionar) şi „deschiderea ochilor tâmpi”. Acum îi descoperea „liniştita şi retrasa mănăstire de la Rohia”, în judeţul Maramureş.
Vrednică de atenţie i se pare lui Nicolae Steinhardt distincţia între „descurcă-te” şi răzbate”. Pe când „descurcă-te” lansează o „invitaţie la mită, şperţ, minciună, linguşire, făţărnicie, furt”, fiind „expresia verbală, activă şi nocivă a supremei şmecherii”, „a răzbate” duce cu gândul „la cu totul alte valori”. Deşi descurcăreţul este „omul zilei”, răzbătătorul – ne aminteşte el – era altădată „omul care prin muncă şi capacitatea sa înfrunta şi înfrângea greutăţile vieţii, izbutind să le străbată până la o împlinire a sa”. Un loc aparte îl ocupă „metamorfozele demonismului” în planul vieţii publice: „tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul”, dar şi „prefacerea libertăţii în nebunie,desfrâu, dezmăţ, anarhie”. Ambele i se par lui Steinhardt „nefireşti, primejdioase şi demonice”. Vrednică de căutat şi urmat rămâne numai „calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului”.
Jurnalul fericirii este o călăuză spre viaţa transfigurată de „dreapta socotitinţă” care-i îndeamnă pe oameni să fie „treji în toate” şi „întregi la minte”, că altfel „se cuibăreşte prostia”. Este şi cronica înfrângerii fricii („sensul vieţii”, căci „numai cine nu riscă pierde totul”) instaurate de un regim totalitar. Refuzând să fie martor al acuzării în „lotul Noica”, Steinhardt ajunge la puşcărie. Jurnalul fericirii nu înregistrează însă doar umilinţe şi abuzuri inimaginabile, ci mai cu seamă „îmbisericirea minţii”, prin botezul clandestin din celulă (desăvârşit, după ieşirea din închisoare, prin mirungere şi – câţiva ani mai târziu – intrarea în monahism). Pentru Steinhardt, Biserica nu e o simplă schimbare de decor. „Fantasticul credinţei” nu-l amăgeşte, nu-i distrează mintea cu „un alai (o comedie) de alte lumi posibile, tot neesenţiale”, ci îl solicită „să se concentreze asupra realităţii”. Motto-ul cărţii („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”) trimite la „legea fundamentală a universului”: contradicţia. A crede în Dumnezeu înseamnă pentru el „să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista”. În rândul „amicilor evrei”, Steinhardt are o „reputaţie de nebun bine stabilită”. Dar, avea să gândească el în 1964 (anul ieşirii din închisoare), i-a prins bine „nebunia asta”: „Ce mă făceam dacă nu înnebuneam? Înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.”
Mărturisirea creştină este, iată, independentă de locuri şi vremuri: „Trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde: în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă”. Credinţa („suprema armă  secretă care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul”) avea să-i descopere lui Steinhardt că singura bogăţie e aceea de „a ne bucura că trăim”. Închisoarea l-a învăţat că „fiecare tot ce vrea obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scupulelor”. Aceasta este „lupta vieţii” ce nu ţine seama de împrejurări („o scuză pentru rataţi”): „Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt. Capra d-lui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori, după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie în zori.”
Un personaj important în această „odisee de lumină” este, nota bene, însuşi tatăl autorului: un „ovrei bătrân”, un foarte mic pensionar, un „senator roman”, un „patriarh din Pantelimon”. Dintr-un dezvoltat simţ al onoarei, îşi îndreaptă fiul spre jertfă: „Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.” L-a aşteptat şi, „mic, necrezut de mic, mult gârbovit”, „fără teamă” şi „cu ochii vioi”, îi răspunde fiului care-i cere să nu plângă: „Să plâng? Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?” Iar după ce află de botez îi spune: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum  s-a zis, Dumnezeu o  să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.”
În loc de epilog: „Dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla. Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut.” Nicolae Steinhardt a păstrat vie torţa acestui crez până la moarte.

4ever


Un zid alb într-o cameră de unde se zăreşte doar o parte din parchet. Nişte litere negre, dintre care o parte doar stau pe perete, restul au căzut. Pentru cei familiarizaţi cât de cât cu engleza, tâlcul acestui desen cu care m-am întâlnit pe un alt wall (cel de facebook), se descifrează lesne: din ceea ce va fi fost, cândva, FOREVER, a mai rămas, pe albul zidului, doar OVER.
În ceea ce-l priveşte pe om – „singurul animal care creează nu din instinct, ci din inteligenţă” (Aron), un „crucificat pe propriul său trup, cu capul istovit şi înţepat de spinii cununii sale de gânduri” (Valéry), „un Dumnezeu căzut ce-şi aminteşte de ceruri” (de Lamartine), „singurul animal care umblă pe doă picioare, vertical; el poate fi socotit o prelungire a razei Pământului – toate celelalte” (Blaga), „în tinereţe, un semn de întrebare pentru viitor, , la maturitate, o paranteză a prezentului, la bătrâneţe un semn de exclamaţie cu privire la trecut” (Saphir), „fiinţă ce se obişnuieşte cu toate” (Dostoievski), „stofa din care sunt ţesute visele, şi scurta noastră viaţă se termină-ntr-un somn” (Shakespeare) – etapa OVER începe cu atrofierea organului visării. Astfel, distanţa de la FOREVER la OVER devine distanţa de la viaţă (beţia elanului născut din dialogul nostru cu infinitul) la moarte (blazare, descompunere, destrămare).
Câtă putere de a crede în veşnicie, atâta viaţă. Îmi amintesc de exlamaţia entuziastă a unui fost elev de-al meu de clasa a XII-a care, cu o nonşalanţă dezarmantă, a rostit: „Eu cred că sunt nemuritor!”. Pentru astfel de „epifanii” involuntare merită să mai fii dascăl!

duminică, 15 iulie 2012

Ovidiu


Pe 16 iulie ar fi fost ziua de naştere a fostului meu coleg de clasă, în liceu, Ovidiu Roateş. A plecat, mai repede ca noi (dar ce reprezintă câţiva zeci de ani la scara veşniciei?) pe tărâmurile Elizee, acum – cred – 20 de ani. Destinul său, învăluit în mister, îmi aminteşte de Werther.
Nu pot uita bucuriile noastre de cinefili în devenire, schimburile de păreri (uneori de pe poziţii adverse) despre filme, cineaşti, scriitori, muzicieni, politică. Vânam, amândoi (alături, uneori, de alţi colegi de clasă), premierele cinematografice şi teatrale, concertele de muzică clasică. Mergeam împreună la cinemateca de la „Casa Tineretului”. I-am descoperit sau redescoperit, aproape simultan, pe Tarkovski, Mihalkov, Fellini, Antonioni, Buñuel, Kurosawa, Wajda, Zanussi, Truffaut, Welles, Piţa, Veroiu, Daneliuc, Tatos. Citeam cu nesaţ cărţi de istorie a filmului (de exemplu Vârstele peliculei, de Tudor Caranfil). Comentam entuziaşti filmele difuzate de televiziunea iugoslavă şi de cea maghiară (la români, în trei ore de program TV, nu prea era mare lucru de văzut).
Ovidiu, aşa cum îl ştiu, avea un suflet curat. Bun la suflet şi extrem de sensibil mi-l voi aminti mereu până când, nădăjduiesc, ne vom reîntâlni undeva, cândva ... 
 
(în fotografie, de la stânga la dreapta: Mircea Barzuca, Titus Biriescu, Marian Rădulescu, Ovidiu Roateş, Darius Hupov - Liceul C.D Loga, iunie 1987)

Work in progress


Există, în Ulysses de James Joyce (o carte imposibilă pentru unii, fascinantă şi uluitoare – ca stil, ca limbaj – pentru alţii) o sintagmă ce defineşte căutările nu doar ale lui Stephen Dedalus, ci ale oricărui artist as a young man şi, poate, ale oricărui om încă tânăr, căutător de adevăr, de lumină, de lămurire: „History is a nightmare from which I am trying to wake” („Istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc”). Accentul, nota bene, este pus pe exerciţiul (asceza) trezirii, nu pe agresiunea coşmarului. Verbul din a doua propoziţie este folosit la timpul present continuous, care aici are rolul de exprima o activitate în desfăşurare (a work in progress), o treabă – o „nevoinţă” – de o viaţă. Asemenea jindului după infinit din poemul lui Arseni Tarkovski (recitat de Călăuza din Stalker):
A zburat vara în goană, ca şi cum n-ar fi fost
Mai sunt zile calde, dar nu e de ajuns
Tot ce s-a putut face s-a împlinit lesne
Mi-a căzut în palmă, dar nu e de ajuns
Nici răul şi nici binele n-a venit din senin
Aveam în faţă lumina, dar nu e de ajuns
Viaţa m-a ocrotit, m-a luat sub aripă, dar nu e de ajuns
Frunzişul mi-e întreg, ramurile neatinse
E limpede ziua, dar nici asta nu e de ajuns...
Pentru Cuviosul Siluan Athonitul, unul din cei mai destoinici vieţuitori ai veacului XX de la Sfântul Munte, această permanentă „stare de veghe” (numită „trezvie” în limbajul patristic) este cuprinsă în îndemnul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Cuvântul său pare aproape imposibil de trăit câtă vreme lumea din jur este nu doar nebună, nebună, nebună, ci şi înnebunitoare. Dar poate că există, ca în toate, un antidot la blazare, la spleen, iar acesta ţine nu atât de o formulă anume, ci de o atitudine. De felul în care trăim în lume, nehrănindu-ne cu ideologiile şi modele lumii („to be in the world, but not of the world”). De felul în care mai ştim să ne bucurăm, să ne mirăm şi să descoperim „bufniţa din dărâmături”, chiar în plină dictatură a mediocrităţii şi surogatelor. 

sâmbătă, 14 iulie 2012

Poveste (a)morală


„Mistreţul” (la început i se spunea „Învăţătorul”) din apologul tarkovskian Stalker (1979) intră în „camera dorinţelor” şi se roagă pentru sănătatea fratelui (aproapelui) său. Pleacă  de acolo cu un sac de bani, pentru că asta îşi doreşte cu adevărat. Apoi, dintr-un fel de remuşcare extremă, se sinucide. Cei doi vizitatori ai Zonei pe care îi vedem, Scriitorul şi Călăuza, sunt mai circumspecţi, mai cinici. Unul nu vea să intre acolo pentru că „e înjositor să ceri, să te rogi” şi mai bine se duce înapoi în căsuţa lui împuţită să se alcoolizeze. Altul ar vrea s-o arunce în aer, pentru că „nu se ştie ce se întâmplă dacă pătrunde acolo cineva cu mentalitate de führer”. Călăuza, nebunul întru Hristos de ieri, de azi şi din totdeauna, îşi refuză accesul în „sfânta sfintelor”, deşi ar avea ce să ceară (are o fetiţă infirmă). El doar intermediază bucuria întâlnirii omului cu sinele (prin metanoie), a omului pregătit pentru această confruntare şi conştient că „totul depinde de noi, nu de Zonă”. Călăuza (titlul filmului în română) poate fi citit şi ca o poveste morală despre „virtutea” înţeleasă kierkegärdian ca libertate („contrariul viciului nu e virtutea, contrariul viciului e libertatea”). 
În Elena, filmul lui Andrei Zviagnitsev din 2011, nimeni nu mai e „nebun întru Hristos”, nimeni nu se mai comportă „dezinteresat”. Iar „Zona” – biserica, locul unde mai ajunge omul când se simte năpăstuit de soartă – este acum un muzeu pustiu (altminteri elegant, poleit cu aur) recent restaurat (şi scos din „ilegalitatea” unde a fost împins de bolşevici). Elena (o femeie măritată a doua oară cu un nabab rus) întreabă, stingheră, în faţa cărui sfânt trebuie să aprindă o lumânare dacă vrea să se roage pentru sănătatea soţului ei ce suferise un infarct. Femeia de la lumânări îi spune să-şi acopere capul în Casa Domnului şi o trimite la icoana Sf. Nicolae. Ea însă se opreşte în faţa unei splendide icoane cu Prezentarea la templu a Maicii Domnului. Îi vedem chipul reflectat în icoană şi ce anume cere nu ştim. Vedem doar că, ajunsă acasă, are putere să comită o „crimă perfectă”, strecurând printre doctoriile cu care-şi trata bărbatul, o pastilă de Viagra. (După ce s-a documentat bine în privinţa efectelor acesteia asupra cardiacilor în etate.) Astfel, cu „sacul de bani” dobândit prin moştenirea unei fabuloase averi, Elena îşi va aduce familia din prima căsătorie în luxosul apartament râvnit de mulţi. Povestea amorală din filmul lui Zviagnitsev se termină cu un „stop-cadru la masă”. Rudele ei mult mai sărace (băiatul Elenei – un fel de pierde-vară, la fel ca nepotul ei, un puber delicvent – şi familia acestuia) s-au procopsit. Regrete? Remuşcări? Cam tot atâtea ca-n finalul din Născuţi asasini. Nababul (care tocmai o mierlise de mâna unei Dalila) nu credea oricum în „basmele bibilce pentru naivi”. Morala? Unul agoniseşte, iar altul se foloseşte. Şi, cel mai probabil, risipeşte.