Câteva zile din
viaţa unui rabin, a mai tinerei sale soţii şi a fiului lor unic. Predici, poveţe
şi învăţăminte rostite în cadru formal şi informal. O referinţă la dreptul
Avraam (care n-a pregetat să-şi sacrifice unicul fiu, pe Isaac, Împăratului nevăzut)
devine – într-o zi de vară, pe ţărmul Mării Moarte – pretext (involuntar)
pentru o întâmplare ce conţine tâlcul întregii poveşti. Pentru că asta este
filmul de debut al regizorului David Volach: un apolog. Însă nu unul livresc,
ci construit cu mijloacele filmului contemporan.
Încă de la
primele cadre, spectatorul întrevede miza: conflictul dintre literă şi duh,
dintre un mod de viaţă articulat pe „semnele legii” (Tora, Pentateuhul lui
Moise) şi candoarea întrebărilor de copil (ce crede că şi animalele au suflet,
că o poză cu un toboşar nu e idolatrie ce trebuie numaidecât distrusă, că puii
de turturică au nevoie de mama lor ş.a.m.d.), dintre condiţia de „fariseu” şi
cea de „vameş”. Rabinul pater familias nu
concepe viaţa în afara dogmelor, a
moralei potrivit căreia Dumnezeu nu poartă de grija indivizilor din regnul
animal şi vegetal, ci rânduie doar soarta omului. A celui „drept” care „Îl
slujeşte pe Dumnezeu”. Altfel spus, doar evreul peste care se revarsă această „providenţă
particulară” e „scop al întregii Creaţii” şi numai el are dreptul să existe. Existenţa
celorlalte făpturi – cuvântătoare sau nu – se justifică în măsura în care îi
slujesc „omului Torei”.
Îndreptăţire de
sine, judecată, lege, pedeapsă. Mila, „un gând rău deghizat într-unul bun”, nu
ocupă niciun loc această ecuaţie a mântuirii gândite contabiliceşte. Cel
Preaînalt, aflăm, simte totuşi milă: pentru „distrugerea celui de-al doilea
Templu şi pentru surghiunul evreilor – adevărata durere a lumii”. Rabinul cel
prea evlavios şi prea cărturar simte şi el milă şi rămâne fără cuvinte atunci
când, fără să ştie, ajunge să trăiască povaţa iudeului Saul metamorfozat în
Pavel pe drumul Damascului: „Cel căruia i se pare că stă să ia seama să nu
cadă”.
Demersul din My Father My Lord (2007), deosebit de sugestiv
la nivelul expresiei audio-vizuale şi cu dialoguri minimale, anticipează cumva proiectul
temerar al lui Cristian Mungiu, După dealuri (2012). Ambii cineaşti caută nucleul de „omenesc, prea omenesc” din
poveste, în timp de religia – fără să fie ilustrată sau contestată în vreun fel
– rămâne în fundal.
