O dată la 13 ani sunt
asigurat, de către o producţie cinematografică-eveniment, că încă se mai fac
Filme. Când am văzut Dancer in the Dark
la QFT (Qween’s Film Theatre) Belfast mi-am zis că aşa ceva nu se poate. Că o
astfel de experienţă cinematografică e over
the top.
În aceeaşi perioadă văzusem şi Requiem for a Dream (la cinemateca din Dublin, apoi la QFT Belfast). Ambele, în
ciuda apăsatei atmosfere dark, m-au
umplut de emoţie, de bucurie. Datorită stilului (limbajului filmic) ce nu era „exterior”,
pur „formal”, ci divulga o zbatere sufletească aşa cum nu mai văzusem de mult. Şi o nevoie disperată de curăţie,
o dorinţă de întoarcere la inocenţa pierdută, o sfâşiere-soră cu metanoia. Şi Lars von Trier şi Darren
Aronofsky izbutesc deopotrivă câte un insolit eseu despre autodistrugere.
Văzând (recunosc: tras de mânecă, rugat şi în urma unor insistenţe) Erratum (2010) şi Huddersfield (2007) –
filmele anului 2012, pentru mine (până acum) – am fost încântat să descopăr două noi discursuri filmice insolite, dar străbătute de o altă dimensiune. Şi aici
tema centrală este afundarea personajelor în rătăcire („erratum”), într-o stare
de cvasi-mortificare, însă accentul nu se pune pe descompunere, ci pe
„restaurare”. Ca o stihie nevăzută, în aceste filme – gândite şi realizate
într-un spaţiu (Polonia, respectiv Serbia) de unde Biserica nu a dispărut cu
totul – personajele cunosc nu doar drumul spre Hades, ci şi Învierea.
***
În Erratum, „venirea în fire” (şi înaintarea
spre „timpul pocăinţei”) începe cu trezirea conştiinţei zguduită de un accident
mortal.
În Huddersfield, sensul unei
lumi ce pare complet alandala este dat de Ivan (un fel de prinţ Mîşchin, care –
cu smerenie, cu „duhul blândeţii”, însă fără lozinci pietiste – reuşeşte să răspândească
în jur „pacea lui Dumnezeu”). Pentru el, „trezirea” din „rătăcire” cunoaşte mai
multe valenţe. Crucială avea să fie, ni se spune mai curând în treacăt,
îmbisericirea sa (prin Botez, în Biserica Ortodoxă, la 30 de ani – acum are
33). Ivan este „inima” (sau „mintea topită în inimă”), iar vecinul său de bloc,
nihilistul Raşa, e „mintea” acrită de răutate, de viclenie şi indiferenţă. E
scepticul scandalizat de faptul că „Bizanţul a fost nefast slavilor”, pentru că
„le-a distrus zeităţile precreştine, în timp ce toate popoarele nordice şi
le-au păstrat”.
Raşa crede că „poezia a murit” („Când? Şi unde e înmormântată?”
– i se va răspunde), însă îl sfătuieşte pe Ivan (care, după o serie de
experienţe „oculte” a trecut prin câteva spitale psihiatrice) să scrie, să se exprime
în scris. Rezultatul: diverse însemnări, mici eseuri şi chiar un poem: Melcul. Există, între ei, un fel de
ajutor reciproc. Dezinteresat, în ambele părţi. Raşa îl ajută pe Ivan să se
cunoască mai bine, prin scris. Ivan – cu puterea dobândită printr-o vieţuire de
pustnic – îmblânzeşte răutatea lui Ivan. Îi povesteşte de „treptele răutăţii” (descrise
de Sf. Nil Sorski) pe care le parcurge omul, de voinţa de fier şi de mila lui
Dumnezeu care te mai pot scăpa atunci când ai avansat periculos de mult pe
drumul „autodescompunerii”. Îi aminteşte de înţelesul creştin, patristic, dat
de Sf. Antonie cel Mare dictonului carpe
diem: „omul ar trebui să trăiască mereu cu gândul că nu va mai apuca
sfârşitul zilei”. Implicaţia fiind aceea că timpul care ne-a mai rămas de trăit
nu poate fi (şi nu trebuie să fie) decât un „timp al pocăinţei”.
Smerenia lui
Ivan îi ruşinează pe toţi cei cu care se întâlneşte. O ruşinează pe eleva
rebelă Milla („Galateea lui Raşa, care se consideră un „Pygmalion porno”), ce
pare desprinsă din clipul Ani de liceu
2002 varianta T.N.T.: „Lasă-mă-n pace să fac ce îmi place ş.a.m.d.” Îi dă
de gândit tatălui lui Raşa (un alcoolic ramolit) şi îi spune vecinului său de
bloc că ar fi un păcat să rămână singur, să se distrugă, lamentându-se de lumea
toată (sugerându-i să se cunune cu Milla). Îmbrăţişarea frăţească din final,
dintre Ivan şi Raşa, este poate o mărturie a felului în care Bizanţul („omul
bizantin”, trăitor al învăţăturii patristice, aşa cum este Ivan) a distrus şi
distruge încă – prin duhul blândeţii, prin iubirea vindecătoare, prin puterea
compasiunii (a pătimirii împreună cu cel robit de patimi) – idolii şi zeităţile
păgâne din totdeauna.
