Nefericirea noastră (manifestată sub forma
feluritelor tulburări ce ne cuprind) e pricinuită de falsele noastre aşteptări.
De faptul că ne mulţumim doar cu foarte mult de la alţii, că cerem adesea binele, cinstea, răbdarea, politeţea etc. de
la alţii, în vreme ce uităm că
împărăţia păcii, iubirii şi îndelungii răbdări se află înăuntrul nostru. Iar
asta se cheamă stare de pătimire, de înrobire, de înşelare.
Arkadi & Boris Strugaţki: „Luaţi binele
din rău, că din altă parte nu aveţi de unde-l lua.” (motto-ul nuvelei lor, Picnic la marginea drumului) Binele din
rău, vasăzică dintr-o lume în care ceea ce numim „rău” există cu asupra de
măsură. Dar existenţa răului nu trebuie nici să ne sperie, nici să ne producă
deznădejde. Ceea ce ne pare ostil – „nefârtatele”, „duşmanul” – are un rol bine
precizat: acela de a ne pune la încercare autenticitatea entuziasmului, a
crezului nostru. În fapt, fără opoziţia „celui potrivnic” (oricare nume ar
purta), ţelul nostru este de neatins. Fie pentru că, neavând niciun adversar,
ne blegim şi ne pierdem prospeţimea dorinţei de a-l atinge (asemenea animalelor
dintr-o grădină zoologică), fie pentru că, nefiind nevoiţi să trudim pentru lămurirea
noastră, ne smintim de prea multă „cocoloşire” (asemenea flăcăului răsfăţat de
mamă din povestirea pentru copii, Banul
muncit). Prin urmare, nu se poate altfel: homo homini lupus est. Mai de folos este, ne învaţă pildele
înţelepţilor din vechime, a petrece timp în casa celui îndurerat decât în casa
celui vesel. Şi durere găsim – dacă ştim să vedem dincolo de aparenţe – în
fiecare. Doar înşelarea (cu numele său de cod: „părintele minciunii”) poate să
ne facă să credem că unul sau altul e doar
zurbagiu, doar zeflemitor, doar arţăgos ş.a.m.d. Şi-atunci uităm să
mai desluşim binele din rău.
În privinţa durerii, iarăşi nu se cade s-o
căutăm prea mult în afară – dacă ni se pare cumva că am fi privilegiaţi ai
sorţii. Există în noi, în fiecare din noi, ceva frânt de care ne putem agăţa. Abia
atunci când reuşim să dăm acelei dureri numele real – acela de „cruce” – vom înţelege că în noi (iar nu în afara noastră) se cuvine să căutăm schimbarea,
îmbunătăţirea, îndreptarea. Abia atunci vom ajunge – în fine – la pace cu noi
înşine.
