Leviatanul
lui Andrei Zviaghințev este încă un film din zona „academismului” (cu
actori de top, cu decoruri mirifice), a cărui rețetă scenaristică a fost
răsplătită la Cannes cu un premiu. Dincolo de schemă – o răfuială între doi
vechi prieteni pentru o femeie, un adulter, „învârteli” și corupție la nivel
înalt în administrația unui orășel, complicitatea Bisericii ș.a. – și în ciuda
decupajului regizoral „minimalist”, încape însă destulă „moralizare”.
Personajele sunt cuprinse de o
iremediabilă stare de lehamite și abandon fatalist – mai puțin preotul de la final (cel care cumpără pâine la
butic și trece prin cadru aproape neobservat), a cărui intervenție (vai,
ostentativă) trimite spre o altă realitate. Sau, mai exact, spre o altă așezare
în realitate, asemenea lui Iov și asemenea învățăturii Cuv. Siluan Athonitul:
„Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” Accentele filmului cad însă în cu
totul altă parte. Nu pe nădejde[1] (pentru că preotul este luat la rost de pe poziții
utilitariste: „Unde e Dumnezeul tău? Poate să-mi învieze nevasta și să-mi dea
înapoi casa?”), taină și dimensiunea paradoxală a existenței (în care suferința
asumată este însăși calea spre viață), ci pe realitatea-iad a împărăției celor puternici.
Leviatan cultivă starea de spirit a
ultimelor cinci secole, de când în cupola bisericilor (și – mai ales – din
inimile oamenilor) lipsește Pantokratorul (pe care copilul primarului îl caută
în zadar pe cupola bisericii, în timpul Sfintei Liturghii, atunci când tatăl
său – cu purtări de fariseu – îl povățuiește, repetând cuvintele episcopului:
„Dumnezeu e mare și vede tot!”). Pantokratorul este prezent doar în predica apăsat
„legalistă” a episcopului și, în general, în toate povețele sale.
Prea puțin interesat de
„devenirea întru ființă” a personajelor, filmul lui Zviaghințev surprinde –
cool, în cadre bergmanian-antonioniene – „urâciunea pustiirii” dintr-o lume
preocupată exclusiv de „fapte” și de un zeu ce este chemat doar ca să le
„justifice” în favoarea ei. Restul – inclusiv apologurile din Biblie, Cartea
Bisericii – sunt „basme”. Dumnezeul celor ce-și
„îmbisericesc mintea” – după cum spune un personaj-preot – este „tainic” și
„lucrează în chip minunat” doar prin
declamația unor replici. În alte filme rusești, din alt deceniu/secol/mileniu
(în filmele lui Tarkovski, Paradjanov, Abuladze sau chiar în relativ recentul Pridel Angela / Lăcașul îngerului, de
Nikolai Dreyden, 2008), taina căpăta pe ecran expresie filmică. Era poezie, nu
ilustrație de tip livresc, nu lecție de morală. Aici e proză, acțiune,
explicitare.
Presărat cu imagini exotice, cu
„pesaje-simbol”, Leviatan poate încânta
spectatorii mai comozi, mai deprinși să vadă filme „cu subiect” (de la
Hollywood sau de aiurea) – singurii care mai contează, de fapt, pentru
difuzorii din România (și nu numai). Ceilalți au înțeles că trebuie să-și pună
pofta-n cui, să (re)vadă filme „vechi” ori să (re)citească și altceva decât
subtitrări. Bunăoară, literatură. Ori poate să înceapă (iar unii să continue)
să deslușească drumul spre post, rugăciune, spovedanie (îmbisericirea minții
întru dezmeticirea din înșelare și aflarea sensului vieții, morții, suferinței),
așa cum, în apariția sa ca o cometă, ne povățuiește preotul din film.
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2015/03/leviatan-dintr-o-perspectiva-iconica.html?spref=fb
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2015/03/leviatan-dintr-o-perspectiva-iconica.html?spref=fb
[1] Leviatanul
– „împărat peste fiarele sălbatice”,fără pereche pe pământ, „făcut să nu
cunoască frica” și cu „inima tare ca piatra” – stârnește groaza, astfel că
nădejdea în izbânda asupra lui este „o deşertăciune” (Iov, 41.9).
 |
| Leviatan - un film de Andrei Zviaghințev |
