Leviatan, urâciunea pustirii

Leviatanul lui Andrei Zviaghințev este încă un film din zona „academismului” (cu actori de top, cu decoruri mirifice), a cărui rețetă scenaristică a fost răsplătită la Cannes cu un premiu. Dincolo de schemă – o răfuială între doi vechi prieteni pentru o femeie, un adulter, „învârteli” și corupție la nivel înalt în administrația unui orășel, complicitatea Bisericii ș.a. – și în ciuda decupajului regizoral „minimalist”, încape însă destulă  „moralizare”.

Personajele sunt cuprinse de o iremediabilă stare de lehamite și abandon fatalist – mai puțin  preotul de la final (cel care cumpără pâine la butic și trece prin cadru aproape neobservat), a cărui intervenție (vai, ostentativă) trimite spre o altă realitate. Sau, mai exact, spre o altă așezare în realitate, asemenea lui Iov și asemenea învățăturii Cuv. Siluan Athonitul: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” Accentele filmului cad însă în cu totul altă parte. Nu pe nădejde[1] (pentru că preotul este luat la rost de pe poziții utilitariste: „Unde e Dumnezeul tău? Poate să-mi învieze nevasta și să-mi dea înapoi casa?”), taină și dimensiunea paradoxală a existenței (în care suferința asumată este însăși calea spre viață), ci pe realitatea-iad a împărăției celor puternici. Leviatan cultivă starea de spirit a ultimelor cinci secole, de când în cupola bisericilor (și – mai ales – din inimile oamenilor) lipsește Pantokratorul (pe care copilul primarului îl caută în zadar pe cupola bisericii, în timpul Sfintei Liturghii, atunci când tatăl său – cu purtări de fariseu – îl povățuiește, repetând cuvintele episcopului: „Dumnezeu e mare și vede tot!”). Pantokratorul este prezent doar în predica apăsat „legalistă” a episcopului și, în general, în toate povețele sale. 

Prea puțin interesat de „devenirea întru ființă” a personajelor, filmul lui Zviaghințev surprinde – cool, în cadre bergmanian-antonioniene – „urâciunea pustiirii” dintr-o lume preocupată exclusiv de „fapte” și de un zeu ce este chemat doar ca să le „justifice” în favoarea ei. Restul – inclusiv apologurile din Biblie, Cartea Bisericii – sunt „basme”. Dumnezeul celor ce-și „îmbisericesc mintea” – după cum spune un personaj-preot – este „tainic” și „lucrează în chip minunat” doar prin declamația unor replici. În alte filme rusești, din alt deceniu/secol/mileniu (în filmele lui Tarkovski, Paradjanov, Abuladze sau chiar în relativ recentul Pridel Angela / Lăcașul îngerului, de Nikolai Dreyden, 2008), taina căpăta pe ecran expresie filmică. Era poezie, nu ilustrație de tip livresc, nu lecție de morală. Aici e proză, acțiune, explicitare.

Presărat cu imagini exotice, cu „pesaje-simbol”, Leviatan poate încânta spectatorii mai comozi, mai deprinși să vadă filme „cu subiect” (de la Hollywood sau de aiurea) – singurii care mai contează, de fapt, pentru difuzorii din România (și nu numai). Ceilalți au înțeles că trebuie să-și pună pofta-n cui, să (re)vadă filme „vechi” ori să (re)citească și altceva decât subtitrări. Bunăoară, literatură. Ori poate să înceapă (iar unii să continue) să deslușească drumul spre post, rugăciune, spovedanie (îmbisericirea minții întru dezmeticirea din înșelare și aflarea sensului vieții, morții, suferinței), așa cum, în apariția sa ca o cometă, ne povățuiește preotul din film.

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2015/03/leviatan-dintr-o-perspectiva-iconica.html?spref=fb 

---

[1] Leviatanul – „împărat peste fiarele sălbatice”,fără pereche pe pământ, „făcut să nu cunoască frica” și cu „inima tare ca piatra” – stârnește groaza, astfel că nădejdea în izbânda asupra lui este „o deşertăciune” (Iov, 41.9).

Leviatan - un film de Andrei Zviaghințev