luni, 4 mai 2015

Omenesc, prea omenesc - O umbră de nor



Căldură mare. Blocuri văzute dintr-o mașină elegantă ce rulează pe un modern pasaj suprateran. (Ca în Solaris-ul tarkovskian, în secvența citadină ce contrastează cu liniștea și atmosfera patriarhală de la căsuța din lemn – dacha – pe care-o vedem în primele secvențe.) La volan, un bărbat încă „în civil” (Alexandru Dabija), se pregătește să intre în rolul de preot. Parchează, își șterge broboanele de sudoare de pe frunte, se răcorește cu un cola, privește la un concitadin în slip cum intră în scara unui bloc și ascultă – pasiv – ritmuri de manele emise de niște difuzoare nevăzute. Urcă apoi treptele șchiopătând (are o defecțiune la mers) și trece precaut pe lângă un câine masiv care îl latră, iar silueta i se răsfrânge expresionist (imaginea: Marius Panduru, scenografia și costumele: Augustina Stanciu) pe perete ca în Nosferatu. A venit ca să rostească la căpătâiul unei muribunde (pe care o cheamă Doamna Pietreanu) o „rugăciune pentru mai grabnica ieșire a sufletului din trup”. Este, îi spune el lui Cornel (Șerban Pavlu), ginerele femeii suferinde , o „datorie” și o „obligație creștinească”. Camera  este supraîncărcată și suprapopulată de rude, vecini și alți câțiva „oameni de bine”, unii obișnuiți cu reflexul de a da „Săru’ mâna!” popii (la propriu și la figurat), de a-și face cruce ori de a spune „Doamne ajută!”. Plasma unui televizor (sofisticat, ce nu funcționează cu nicio „lampă cu căciulă”) emite și ea știri și talk show-uri în surdină, pe care nu le urmărește nimeni. „Ia, hai să-nchidem televizorul și să-ngenunchiem pentru rugăciune!” – preia comanda preotul. Eugenia (Mihaela Sârbu), fiica muribundei, se execută și-apoi își împreunează palmele pentru rugăciunea „Tatăl nostru”. O vecină (Marilena Chelaru) se dă rănită („Nu pot să stau în genunchi că mă dor picioarele de la diabet”), un bărbat bărbos (Dan Nicolaescu) se retrage politicos în sufragerie („Nu, mulțumesc, eu nu particip la așa ceva!”), dar pleacă și de acolo când, într-o secvență următoare, preotul s-a așezat lângă el. Începe rugăciunea. După primele sintagme („ocârmuitor pentru liman de linște nu am...”, „izbăvindu-mă de cumpliții draci și de groaznica lor vedere”, „o, amar mie, ticăloasa,  iubitoare de păcate”, „înfricoșătorul ceas al morții mele se apropie” ș.a.m.d.) ce sună – cum altfel? – bizar, „medieval”, „obscurantist”, „mistic” în urechile omului dezbisericit sau niciodată îmbisericit, bolnava (Olga Taisia Podaru) începe să vomite. Este singurul semn de viață pe care îl dă. Peste câteva minute, rugăciunea este reluată. Eugenia (din aceeași tipologie cu Eugenia din Nostalgia lui Tarkovski) îi face observație preotului: „Ea își dorește să trăiască, nu să moară...Nu cred că e potrivită rugăciunea asta. Alta n-aveți? Dacă ar fi conștientă n-ar vrea să audă așa ceva!” Și nepoata muribundei întărește: „N-ar vrea, n-ar vrea!” Preotul schimbă „repertoriul” („Bine, îi zic altceva...”) și pomenește ceva de ridicarea din „patul durerii”, de „crucea bolii”, de „răbdare și liniște”. Rămâne la o cafea. Eugenia povestește despre „un preot din Kiev care a înviat doi oameni morți”. Este admonestată de Cornel, care-i cere să termine cu aceste „prostii obscurantiste”, dar ea nu se lasă. Spune că „și la noi au existat preoți sau călugări care au făcut minuni” și dă exemple (repede încuviințate de asistență – vecina cu diabetul): Părintele Boca, Părintele Argatu. „Există minuni?” – vor ei numaidecât să afle. Preotul spune că da. „Ați văzut cu proprii ochi?” – vrea să afle Cornel. În fine, preotul recunoaște că a văzut dar „asta este o problemă teologică complexă și în niciun caz nu e despre învierile din morți”. După care îl cheamă la el la biserică să continue discuția. Dar Cornel are o problemă cu cele ce țin de biserică și chiar cu Dumnezeu. Că de ce, dacă-i atât de bun, vrea răul (și arată spre brațul drept, care îi e în gips) și-i trimite pe cei răi în iad. „Dumnezeu nu vrea răul” – închide preotul mica șuetă cu iz teologic. Eugenia îi dă nișe bani, dar el refuză („Nu sunt lăutar!”) și pleacă la el la birou, unde un alt preot (Gabriel Spahiu) încearcă să predea niște chitanțe pe care scrie „milostenie”. Secretara (Adina Cristescu) nu i le primește și îi cere să le corecteze, specificând „donație” („că au fost niște probleme cu fiscul”). Sună telefonul. Află că cea pentru care tocmai se rugase și-a dat obștescul sfârșit. Se întoarce, dă peste cei de la pompe funebre („Stairway to Heaven” se numește firma, iar scurta secvență amintește de filmul japonez Okuribito), însă e împiedicat să spună cuvenitele rugăciuni. Eugenia ar vrea să-l calce în picioare pentru că i-a spus maică-sii „rugăciunea greșită”, Cornel, soț obedient, și cere „mii de scuze” („Să știți că și cu mine, știți cum sunt femeile...”) și preotul pleacă. E din nou în mașină, unde redevine „civil”, dezbrăcându-se de veșmintele preotești.
Mihaela Sîrbu și Alexandru Dabija
Filmul lui Radu Jude  (care e și co-scenarist, alături de Florin Lăzărescu), în mai puțin de 30 de minute suprinde nu doar o realistă „felie de viață”, ci o stare de spirit ce depășește cu mult și familia lui Cornel și a Eugeniei, și mediul bucureștean și chiar spațiul românesc. Umbra de nor este radiografia omului recent ce n-a apucat să primească nicio cateheză (învățătură bisericească), dar – atunci când nu e adormit de-a binelea în propria plictiseală – este vădit curios să afle dacă „există minuni”. (Iar dacă preotul creștin nu poate „face minuni”, este numaidecât „cretin”. Dar cum altfel erau – pentru lume – preotul din Jurnalul unui preot de țară sau din Nazarin sau personajul principal din Călăuza?) Micul univers al lui Radu Jude caută nu firescul, nu normalul (care e cu totul altceva decât banalul, stereotipia), ci „paranormalul”, miraculoase învieril din morți. Că – nu-i așa? – avem și noi preoți și călugări „care fac minuni”. Însă unul din cei pomeniți în film (Pr. Arsenie Boca) spunea limpede mulțimii care-l tot asalta după astfel de „minuni”: „Nu pot să vă mântuiesc, ci doar să vă trezesc!” Iar la starea de trezie (de limpezime a minții, de credință asumată paradoxal, iar nu formalist) omul nu ajunge nici dacă ar vedea pe cineva înviind din morți, așa cum aflăm din pilda evanghelică a săracului Lazăr și a bogatului nemilostiv: „Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți” (Luca, 16.31). Scurt-metrajul lui Radu Jude este și portretul unei lumi în schimbare: o  lume ce credea cândva în fapte de milostenie, este acum învățată să folosească termenul de „donații”. O lume dezinteresată (și necunoscătoare) de semnificația și taina evenimentului eclezial (botez, rugăciune, spovedanie, împărtășanie ș.a.), însă dornică să păstreze aparențele unei anumite religiozități. Umbra de nor nu dă verdicte, ci invită spectatorul – mai ales spectatorul ce nu e îndeajuns de „progresist” ca să se debaraseze cu totul de orice semn și de orice prezență a „evenimentului eclezial” în viața sa – să reflecteze, pentru sine, nu atât la semnele ortodoxiei, ci ale ortopraxisului. Într-un fel, preotul de aici – prin lipsa de participare a celor ce apelează la serviciile sale, prin lipsa lor de maturitate – este un personaj bizar-inutil (asemenea bisericii bizar-decorative de la finalul filmului De ce eu?). Sfințenia, minunea, venirea în fire a omului nu sunt nici bizare, nici inutile, ci numai anevoie de aflat și trăit. Nu datorită blocurilor și sofisticatelor pasaje supraterane, și nici datorită altor mărci ale modernității. Ci datorită felului în care ne-am așezat în această modernitate.