Căldură mare. Blocuri văzute dintr-o
mașină elegantă ce rulează pe un modern pasaj suprateran. (Ca în Solaris-ul tarkovskian, în secvența
citadină ce contrastează cu liniștea și atmosfera patriarhală de la căsuța din
lemn – dacha – pe care-o vedem în
primele secvențe.) La volan, un bărbat încă „în civil” (Alexandru Dabija), se
pregătește să intre în rolul de preot. Parchează, își șterge broboanele de
sudoare de pe frunte, se răcorește cu un cola, privește la un concitadin în
slip cum intră în scara unui bloc și ascultă – pasiv – ritmuri de manele emise
de niște difuzoare nevăzute. Urcă apoi treptele șchiopătând (are o defecțiune
la mers) și trece precaut pe lângă un câine masiv care îl latră, iar silueta i
se răsfrânge expresionist (imaginea: Marius Panduru, scenografia și costumele:
Augustina Stanciu) pe perete ca în Nosferatu.
A venit ca să rostească la căpătâiul unei muribunde (pe care o cheamă Doamna
Pietreanu) o „rugăciune pentru mai grabnica ieșire a sufletului din trup”. Este,
îi spune el lui Cornel (Șerban Pavlu), ginerele femeii suferinde , o „datorie”
și o „obligație creștinească”. Camera
este supraîncărcată și suprapopulată de rude, vecini și alți câțiva
„oameni de bine”, unii obișnuiți cu reflexul de a da „Săru’ mâna!” popii (la propriu și la
figurat), de a-și face cruce ori de a spune „Doamne ajută!”. Plasma unui
televizor (sofisticat, ce nu funcționează cu nicio „lampă cu căciulă”) emite și
ea știri și talk show-uri în surdină, pe care nu le urmărește nimeni. „Ia, hai
să-nchidem televizorul și să-ngenunchiem pentru rugăciune!” – preia comanda
preotul. Eugenia (Mihaela Sârbu), fiica muribundei, se execută și-apoi își
împreunează palmele pentru rugăciunea „Tatăl nostru”. O vecină (Marilena
Chelaru) se dă rănită („Nu pot să stau în genunchi că mă dor picioarele de la
diabet”), un bărbat bărbos (Dan Nicolaescu) se retrage politicos în sufragerie
(„Nu, mulțumesc, eu nu particip la așa ceva!”), dar pleacă și de acolo când,
într-o secvență următoare, preotul s-a așezat lângă el. Începe rugăciunea. După
primele sintagme („ocârmuitor pentru liman de linște nu am...”, „izbăvindu-mă
de cumpliții draci și de groaznica lor vedere”, „o, amar mie, ticăloasa, iubitoare de păcate”, „înfricoșătorul ceas al
morții mele se apropie” ș.a.m.d.) ce sună – cum altfel? – bizar, „medieval”,
„obscurantist”, „mistic” în urechile omului dezbisericit sau niciodată
îmbisericit, bolnava (Olga Taisia Podaru) începe să vomite. Este singurul semn
de viață pe care îl dă. Peste câteva minute, rugăciunea este reluată. Eugenia (din
aceeași tipologie cu Eugenia din Nostalgia
lui Tarkovski) îi face observație preotului: „Ea își dorește să trăiască,
nu să moară...Nu cred că e potrivită rugăciunea asta. Alta n-aveți? Dacă ar fi
conștientă n-ar vrea să audă așa ceva!” Și nepoata muribundei întărește: „N-ar
vrea, n-ar vrea!” Preotul schimbă „repertoriul” („Bine, îi zic altceva...”) și pomenește
ceva de ridicarea din „patul durerii”, de „crucea bolii”, de „răbdare și
liniște”. Rămâne la o cafea. Eugenia povestește despre „un preot din Kiev care
a înviat doi oameni morți”. Este admonestată de Cornel, care-i cere să termine
cu aceste „prostii obscurantiste”, dar ea nu se lasă. Spune că „și la noi au
existat preoți sau călugări care au făcut minuni” și dă exemple (repede
încuviințate de asistență – vecina cu diabetul): Părintele Boca, Părintele
Argatu. „Există minuni?” – vor ei numaidecât să afle. Preotul spune că da. „Ați
văzut cu proprii ochi?” – vrea să afle Cornel. În fine, preotul recunoaște că a
văzut dar „asta este o problemă teologică complexă și în niciun caz nu e despre
învierile din morți”. După care îl cheamă la el la biserică să continue
discuția. Dar Cornel are o problemă cu cele ce țin de biserică și chiar cu
Dumnezeu. Că de ce, dacă-i atât de bun, vrea răul (și arată spre brațul drept,
care îi e în gips) și-i trimite pe cei răi în iad. „Dumnezeu nu vrea răul” –
închide preotul mica șuetă cu iz teologic. Eugenia îi dă nișe bani, dar el
refuză („Nu sunt lăutar!”) și pleacă la el la birou, unde un alt preot (Gabriel
Spahiu) încearcă să predea niște chitanțe pe care scrie „milostenie”. Secretara
(Adina Cristescu) nu i le primește și îi cere să le corecteze, specificând
„donație” („că au fost niște probleme cu fiscul”). Sună telefonul. Află că cea
pentru care tocmai se rugase și-a dat obștescul sfârșit. Se întoarce, dă peste
cei de la pompe funebre („Stairway to Heaven” se numește firma, iar scurta
secvență amintește de filmul japonez Okuribito),
însă e împiedicat să spună cuvenitele rugăciuni. Eugenia ar vrea să-l calce în
picioare pentru că i-a spus maică-sii „rugăciunea greșită”, Cornel, soț
obedient, și cere „mii de scuze” („Să știți că și cu mine, știți cum sunt
femeile...”) și preotul pleacă. E din nou în mașină, unde redevine „civil”,
dezbrăcându-se de veșmintele preotești.
 |
| Mihaela Sîrbu și Alexandru Dabija |
Filmul lui Radu Jude (care e și co-scenarist, alături de Florin
Lăzărescu), în mai puțin de 30 de minute suprinde nu doar o realistă „felie de
viață”, ci o stare de spirit ce depășește cu mult și familia lui Cornel și a
Eugeniei, și mediul bucureștean și chiar spațiul românesc. Umbra de nor este radiografia omului recent ce n-a apucat să
primească nicio cateheză (învățătură bisericească), dar – atunci când nu e
adormit de-a binelea în propria plictiseală – este vădit curios să afle dacă „există
minuni”. (Iar dacă preotul creștin nu poate „face minuni”, este numaidecât
„cretin”. Dar cum altfel erau – pentru lume – preotul din Jurnalul unui preot de țară sau din Nazarin sau personajul principal din Călăuza?) Micul univers al lui Radu Jude caută nu firescul, nu
normalul (care e cu totul altceva decât banalul, stereotipia), ci „paranormalul”,
miraculoase învieril din morți. Că – nu-i așa? – avem și noi preoți și călugări
„care fac minuni”. Însă unul din cei pomeniți în film (Pr. Arsenie Boca) spunea
limpede mulțimii care-l tot asalta după astfel de „minuni”: „Nu pot să vă
mântuiesc, ci doar să vă trezesc!” Iar la starea de trezie (de limpezime a
minții, de credință asumată paradoxal, iar nu formalist) omul nu ajunge nici
dacă ar vedea pe cineva înviind din morți, așa cum aflăm din pilda evanghelică
a săracului Lazăr și a bogatului nemilostiv: „Dacă nu ascultă de Moise și de
prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți” (Luca, 16.31). Scurt-metrajul
lui Radu Jude este și portretul unei lumi în schimbare: o lume ce credea cândva în fapte de milostenie, este
acum învățată să folosească termenul de „donații”. O lume dezinteresată (și
necunoscătoare) de semnificația și taina evenimentului eclezial (botez,
rugăciune, spovedanie, împărtășanie ș.a.), însă dornică să păstreze aparențele
unei anumite religiozități. Umbra de nor nu
dă verdicte, ci invită spectatorul – mai ales spectatorul ce nu e îndeajuns de „progresist”
ca să se debaraseze cu totul de orice semn și de orice prezență a
„evenimentului eclezial” în viața sa – să reflecteze, pentru sine, nu atât la
semnele ortodoxiei, ci ale ortopraxisului. Într-un fel, preotul de
aici – prin lipsa de participare a celor ce apelează la serviciile sale, prin
lipsa lor de maturitate – este un personaj bizar-inutil (asemenea bisericii
bizar-decorative de la finalul filmului De
ce eu?). Sfințenia, minunea, venirea în fire a omului nu sunt nici bizare,
nici inutile, ci numai anevoie de aflat și trăit. Nu datorită blocurilor și sofisticatelor
pasaje supraterane, și nici datorită altor mărci ale modernității. Ci datorită felului
în care ne-am așezat în această modernitate.
