Lumea din Aferim!
este o lume normală, conformistă. Cugetul îi este așa – cum se spune – de când
lumea. Constandin, un tată fost pandur (acum zapciu) își strunește odrasla (Ioniță)
– un băietan căruia abia i-a mijit mustața – să „răzbească” în viață. Să se
„conformeze”. L-a băgat la dorobanți și se fălește cu asta ori de câte ori se
ivește prilejul. I se pare că băiatul e „cam muieratec, crescut
de mă-sa-n dezmierdări” și „n-are ochi de cumătru”. De-aceea, la hanul unde
trage și Lică Sămădăul (după cum îl vestește cineva pe hangiu), îl dă la o
țigancă (o „celetnică”) să i-l facă bărbat. Că, zice el, „de pupat, de sărutat,
popa nu ne dă păcat”. Adică nu se pune. Și-apoi, vorba ceea: „Să ne veselim cît
ne umblă moara, că destul ne vom pocăi la bătrînețe.” Un
preot de la han i se face părtaș, când este întrebat. („ – Așa e, sfinția ta?„ „
– Da.”) Filosofia de viață a zapciului („deșertăciunea deșertăciunilor, totul e
deșertăciune”) se rezumă la oftatul pe care-l află într-un vechi cântec
bătrânesc pe care, cu patos, îl fredonează:
În zadar venim în lume,
în zadar trăim pă lume,
În zadar ne străduim,
în zadar ne chipuim
Să dobândim toate-n lume,
Cînd nimic luăm din lume.
Toate vin, toate să duc,
Toate trec într-un minut.
Seara târziu, la hanul din Aferim!, într-o încăpere în care mișună
greierii și șobolanii, toți mușterii dorm sau se pregătesc de culcare. Și undeva,
într-un colț, o siluetă bărbătească în haine cernite, petrece în rugăciune. Își
spune, în picioare, pravila de rugăciune. Este poate, singurul gest nefiresc (fără
nicio nuanță moralizatoare) – din secvența sus-pomenită și chiar din întregul
film. Așa cum, la fel de nefirească, pare și milostenia lui Ioniță față de fugarul
rob țigan Carfin, pe care și-ar dori să-l vadă liber, iar nu dus spre (nedreaptă)
judecată. La final, tată-l își dojenește fiul pentru excesul de compasiune: „Dă-l
dracu, că nu e frate-tău. E doar un țigan.
Un rob.” (Aproape două
secole mai târziu, în Bucureștiul începutului de veac XXI pe care părintele Aferim!-ului – regizorul Radu Jude – îl surprinde
în scurt-metrajul O umbră de nor, termenul
de „milostenie” avea să fie înlocuit prin „donație”. Deh, chestie de
corectitudine politică.) Dar nefirescul ce se opune unei lumi întemeiate pe
strâmbătate e deja un semn de firesc, de venire în fire, de non-conformism și
ieșire din normă.
Și rugăciunea în taină a monahului (pe care, datorită discreției,
nu-l bagă înseamă nici celelalte personaje din scena de la han, nici
majoritatea spectatorilor) și gândul de milostenie al lui Ioniță și chiar al
lui Constandin (care încasează câteva scaltoace de la aprigul boier, atunci
când încearcă să-l apere pe robul țigan de cumplita judecată pe care boierul i-o
pregătește acestuia) țin de o anume „perspectivă inversă” asupra vieții. Sunt două
din formele de rezistență, de com-pătimire (chiar dacă nu până la sânge), de
neîntovărășire cu înșelătoarea „înțelepciune a lumii”, două prilejuri de în-omenire.
(Așa cum va fi fiind și cruciulița – simplu element de decor, demonetizat prin
abuzivă folosire, sau prilej de metanoie? – care, pe tot parcursul poveștii,
atârnă de oglinda retrovizoare a taximetristului din Dimineața – un mediu-metraj regizat de același Radu Jude. Așa cum
vor fi fiind și crucile de piatră ce se zăresc pe dealurile din Aferim!.)
