miercuri, 6 iulie 2011

Childlike

Fără semne (şi dreapta lor desluşire) este cu neputinţă a înainta în viaţă (iar acolo unde nu este înaintare, e marche arrière). Slavă Domnului, primim destule semne – să fim noi vrednici a le înţelege cum se cuvine.

Una din multele pietre de încercare pentru om este chiar omul. Omul acela a cărui scară de valori pare atât de diferită decât a noastră şi pe care, în urma unor confruntări extreme, îl socotim potrivnic. Ei bine, relaţia cu un astfel de „nefârtate” nu este – diacronic vorbind – una statică, rigidă. Unde altundeva dacă nu în chiar acest fel de oameni ne miră transformarea, îmbunătăţirea, îmblânzirea. (Cum, ăla s-a schimbat în bine, aia s-a cuminţit şi spune că-i pare rău??) Oare nu tocmai pentru a ne domoli inima (veşnic pregătită să judece pe alţii) face Domnul minuni, trimiţându-ne semne, taman cu cine te aştepţi mai puţin? Şi-atunci noblesse oblige. Steinhardt: „La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci la neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin.” S-ar cuveni, dar, să ne mai polizăm trufia, să mai lăsam judecata în seama Celui menit să judece. Să înţelegem, să acceptăm că „totul are un sens şi-o cauză”. Chiar şi, de exemplu, muzica – dintre arte, singura ce pare să nu aibă deloc legături cu realitatea materială. Chiar şi mutarea la cer, pe „plaiurile sfinte” a celor apropiaţi nouă. Naşterea şi, nu mai puţin, moartea unui om. Dar mai ales învierea lui ca „făptură nouă”.

Biruinţa noastră (asupra firii noastre dispuse la împrăştiere, la ireversibile risipiri) depinde, ştim bine, de măsura în care, îmbisericindu-ne mintea, deprindem starea lăuntrică de frică şi cutremur faţă de Cel care ne-a încredinţat că Împărăţia o dobândim – însă nu purtându-ne oricum, indiferenţi la tot şi la toate – înăuntrul nostru. Bucuria noastră depinde, nu mai puţin, şi de alerta  permanentă (trezvia) în care ne aflăm spre a ne feri de „părintele minciunii”, cel care ne păcăleşte la modul cel mai subtil atunci când ne strecoară gândul că nu ar exista. Poate că începutul îndreptării noastre e tocmai acesta: să cutezăm a ne zdrobi semeţia (asumarea crucii) ca să putem fi cu luare aminte la mereu prefăcutele urzeli ale lui ucigă-l toaca. Iar pentru asta e nevoie să redevenim curaţi şi frumoşi cum sunt pruncii…