Foști absolvenți de Loga 1987 din toate țările, uniți-vă!

La mijlocul lui iulie 2017, Timișoara devine pentru o zi-două Mecca generației de elevi care a absolvit liceul C D Loga în 1987. Foști absolvenți din toate țările, uniți-vă! - a fost sloganul care, la începutul acestui an, a sunat - prin megafoanele internetului - adunarea. N-au trecut decât 30 de ani, însă de adolescenții care eram ne desparte nu doar un veac (un mileniu, chiar), ci și o lume. Pentru că între atunci și acum se află frontiera lui 1989 - an crucial ce avea să schimbe destine, mentalități, orânduiri. După ce incredibilul s-a produs, s-au dat cărțile pe față. Atât și nimic mai mult. Mult trâmbițata dragoste de glie s-a preschimbat cât ai clipi în ubi bene, ibi patria. Însăși noțiunea de bene avea să se redefinească de atunci în fel și chip. Eram în clasa a noua, în toamna lui 1983. Profesoara de Cunoștințe Economice ne întreabă: „Când o să-i întrecem pe capitaliști?” (Aștepta de la noi să-i răspundem că atunci când va crește productivitatea muncii.) Un coleg mai slobod de gură (care, culmea, a rămas în țară) ne amuză cu replica sa neașteptată: „Niciodată!” A avut dreptate. Nu i-am întrecut pe capitaliști pentru că - după primii ani de tranziție sub lozinca „Nu ne vindem țara!” - am devenit noi înșine capitaliști. Iar acum - într-un climat politic incert, nu foarte departe de monolitul partidului unic de până în 1989 - căutăm să ne depășim mereu. Lumea, la fel de confuză ca în hit-ul pop din anii 80 al cărui refren era We’re on a road to nowhere, ne așteaptă să ne revenim din euforia revederii, să ne întoarcem la ale noastre și să îndreptăm ce se mai poate îndrepta din copilul care-am fost cândva…

Cronica adolescenței (Andrej Wajda, 1986)

Și ciutele se-mpușcă, nu-i așa?

Despre trup și suflet (Ursul de Aur, Berlin - 2017)

Cred că adevărata comunicare presupune, printre altele, și posibilitatea de a purta o discuție de principiu. La urma urmei, ăsta e miezul dialogului, atunci când nu se preface într-un schimb de replici pătimașe. Constat că e tot mai greu de purtat o discuție de principiu. Care să treacă de pragul simplistei judecăți „îmi place” sau „nu-mi place” pentru a încerca să ajungă la o mai adâncă înțelegere a unui fenomen, a unei idei, a unei întâmplări.

Deunăzi discutam cu un amic despre filmul maghiar Despre trup și suflet. Îl îndemnasem să meargă să-l vadă. Mi-a zis că a ieșit din sală când eroina a început să-și taie venele în vană. E drept, secvența – dacă ești mai slab de înger, dacă nu ești cadru medical – e greu de suportat. Dar poți să pleci capul într-o parte ori să închizi ochii. Și, oricum, era foarte aproape de final. Spune-mi tu cum s-a terminat! – zice amicul meu, după care adaugă: Mie nu mi-a plăcut, poate nu sunt un spectator ideal. Îi povestesc sfârșitul, după care spune: Căprioarele nu se sinucid niciodată. Îmi spun atunci că zadarnică e orice încercare de a trece peste eticheta deja pusă. Dacă „nu se poate așa ceva”, ce rost mai are să vorbim, nu? ... Cu vreo patru ani în urmă, referitor la După dealuri, un actor bisericos îmi răspundea apodictic și indignat că niciodată, în toată istoria BOR (deci nu în istoria Ortodoxiei), nici chiar în timpul cotropirilor turcești, sovietice etc., nu s-a pomenit ca un preot să iasă nejustificat din altar în timp ce slujea Liturghia, așa cum face personajul preotului din filmul tendențios al lui Mungiu. Care preot ieșise din biserică perfect justificat: recalcitrantul personaj al Alinei amenința că se aruncă în fântână. Whatever.

După ce aflu de la amicul meu că nicio ciută, niciodată nu se sinucide, așa cum încearcă să facă personajul fetei-ciută din Despre trup și suflet, îmi amintesc deodată că există o piesă de teatru – Ciuta, de Victor Ion Popa – în care personajul principal este o tânără (în versiunea teatrală pentru televiziune din anii 80 o joacă Mariana Buruiană). Asemenea ciutelor când primejdia e iminentă, ce se aruncă de pe stânca cea mai înaltă, tânăra din Ciuta – care povestește cum stă treaba cu ciutele când nu mai au nicio nădejde – se sinucide, împușcându-se. Deci și ciutele se-mpușcă, nu-i așa? În filmul maghiar însă, ce iese în față nu e ideea sinuciderii (chiar dacă tentativa – nereușită – de sinucidere e prezentată explicit), ci biruința asupra visului și ieșirea din lumea închipuirilor nocturne, când se visa căprioară. De fapt, e o dublă biruință. Și taciturnul bărbat mai vârstnic, care – în același tip de închipuiri nocturne – se visa cerb, își biruie visul, care – pentru amândoi – devine realitate. Sinuciderea fusese o ispită depășită prin iubire. Ca-n cântecul popular al Mariei Tănase:

... de trei zile zac în boală
și nu-mi zice nimeni „Scoală!"
dar de-i zice dumneata
m-ar mai trage inima

Pe fata din filmul maghiar o trage inima spre viață. Când sună telefonul, iar sângele îi curgea șuvoaie din vene, răspunde într-o suflare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când, la telefon, iubitul ei taciturn și cu brațul stâng paraizat îi spune, învingându-și teama și îndoielile: „Mor de dragul tău!”, știe că nimic nu mai contează decât să fie cu el. După ce trece pe la urgențe să-și bandajeze brațul scrijelat cu un ciob de geam. Brațul stâng. Sensul poveștii e unui pozitiv, luminos, nicidecum negativ și întunecat. Filmul – atipic, ce-i drept – e de dragoste. E despre iubirea cea mare la care ajungi numai dacă îți păstrezi visele neprihănite. Dacă trăiești astfel ca visele să-ți rămână fără prihană. Fără să-ți pese câtuși de puțin de ceea ce crede lumea despre tine. Altfel spus, dacă poți să crezi în gândul tău (în visul tău), dacă poți să crezi că ceea ce e adevărat în inima ta (în visul tău) e adevărat și pentru altcineva. Iar atunci, când vei da glas convingerii tale tainice, ea  devine o comoară pentru cel ce știe să asculte. Q.e.d.