Într-o seară de marţi din Săptămâna Patimilor, în anul 2012, un mai tânăr amic de-al meu, un jurnalist împătimit de cinema, avea să revadă Andrei Rubliov. Şi nu oriunde, ci într-o cochetă sală de cinematecă din Bruxelles. Feed-back-ul său entuziast, trimis după vizionare, mi-a amintit că ceea ce au scris nişte chilieni pe pancarte, la o retrospectivă cu filmele regizorului – TARKOVSKI TRĂIEŞTE! - este mereu adevărat. Şi pentru că el nu-şi publică gândurile (decât cu parcimonie) pe blogul său, am socotit că trebuie să le pun eu pe share: „Uite, rezumat la o frază de profan, ce am înţeles eu: Cum să-ţi găseşti liniştea interioară ca să realizezi Ceva care să dăinuie când eşti înconjurat numai de barbarie (să fi fost barbaria din jurul lui Tarkovski însuşi?). Şi să reuşeşti (dovadă icoanele din final). Dincolo de asta, aşa, pe repede înainte şi sub prima impresie: cred că am văzut cea mai puternică secvenţă de cinema de până acum – invazia tătarilor şi masacrul, care aproape m-au făcut să plâng (dincolo de simbolistica sa, întreagul episod e uluitor de maiestuos regizat şi coregrafiat: haosul atent controlat, surprinderea momentelor de spaimă dar şi de credinţă, scurtele (perfect de bine dozate) cadre cu chipurile morţii şi ale nebuniei, acel cadru tulburător în care camera se opreşte câteva secunde pe chipul calului alb înainte de pătrunderea în catedrală, plus muzica etc.). În plus, există ceva aparte în filmul ăsta, ca şi în Oglinda şi Călăuza (celelalte două filme văzute recent şi mai atent), pe care nu ştiu să-l exprim în cuvinte. Cred că ţine de întreaga atmosferă, de felul în care e construit fiecare cadru şi de încărcătura lor. Aşa cum am mai spus, filmele lui sunt parcă o continuă stare de spirit, în care intri şi în care te trezeşti suspendat undeva – nu eşti nici în realitate, nici în poveste, nici în S.F., nici în parabolă, nici ..., nici ..., nici .... În rest, prologul m-a făcut să-mi amintesc de unele vise de acum mai mulţi ani în care zburam inexplicabil pe deasupra copacilor şi a pământului şi vedeam cum mă prăbuşesc. Mi-e era extrem de teamă, dar în acelaşi timp simţeam şi un fel de plăcere ...”
