luni, 12 ianuarie 2015

Tenacitate, conjunctură, consecvență față de crezul artistic profesional



Cu gândul la Alexandr Soljenițîn (Pavilionul canceroșilor): „Dacă un om a fost numit în timpul vieții, om de știință, și încă unul emerit, înseamnă că s-a terminat cu el: celebritatea îl împiedică să trateze, așa cum o îmbrăcăminte prea pompoasă te împiedică să te miști” recitesc replica dată Magazinului Estival Cinema 1981 de regizorul Dan Pița – pentru critica românească de film și pentru mulți cinefili, un artist emerit, înainte de 1990: „Nu am avut perioade exacte în care să fiu conștient de un moment bun sau prost. Dar dacă iau fiecare film în parte, pot spune că în fiecare am avut lucruri bune pe care dacă aș încerca acum să le refac nu mi-ar ieși niciodată mai bine și lucruri rele sau mai puțin bune care, privite acum de la distanță, îmi dau sentimentul unei neglijențe nu neapărat în ceea ce privește munca mea ci continuitatea într-un crez artistic profesional. Momente de „trădare” față de mine. Și ele există aproape în fiecare film. Cred că până acum nu am făcut încă filmul acela despre care să pot spune: „nu m-am trădat”!  Și nu cred că e cineva anume de vină. O dată a fost conjunctura, altădtă o lipsă de tenacitate din partea mea, altădată pur și simplu o epuizare fizică, o sleire a puterilor care mă făcea să nu mai duc lucrurile până la capăt. ... Dacă mă gândesc bine însă, regrete sigure legate de un film anume am la Filip cel bun. Filip... nu a ieșit așa cum mi l-am dorit și nu atât pentru că nu m-am priceput să-l fac, ci din pricina sus-pomenitei conjuncturi. În general, nu mă uit înapoi la anumite momente poate tocmai pentru că am foarte nemulțumiri și regrete. De altfel viitoarele momente proaste care pot deveni regrete mai târziu le simt chiar în momentul filmării. Nu o dată prefer să amân filmarea dacă simt că ea va eșua, dar, din păcate, în condițiile în care lucrăm acum, de multe ori este obligatoriu să nu amâni filmarea. ... Regret, de pildă, că în filmele mele n-am îndrăznit să aduc o notă de fantastic în plus cu atât mai mult cu cât ele îmi sunt tot timpul pe aproape, tot timpul, vreau să spun, la filmările mele se întâmplă ceva ciudat pe care, dacă aș avea curaj să-l înregistrez pe peliculă și să-l leg de film, în mod sigur aș avea de câștigat. Dar, cum spuneam, mi-a lipsit întotdeauna îndrăzneala.”
Până în 1981, Dan Pița regizase (singur, sau împreună cu alți colegi cineaști) câteva filme remarcabile (Viața în roz, Apa ca un bivol negru, Nunta de ăpiatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Bietul Ioanide, Profetul aurul și ardelenii, Pruncul petrolul și ardelenii). Unele poartă marca acelor „momente de trădare” și de discontinuitate „într-un crez artistic profesional”, altele sunt izbânzi evergreen ale filmului românesc. În 1981, Dan Pița filma Concurs, despre care Nicolae Steinhardt scria astfel într-o epistolă adresată chiar regizorului: „Mult stimate domnule Dan Piţa, Domnul Hristos – Împăratul, Basileul – să vă binecuvinteze, ocrotească şi răsplătească pentru că I-aţi scris – cu atâta curaj, sinceritate, râvnă şi talent – Evanghelia în imagini, sunet şi culori. Îndrăznim a crede că filmul Concurs este mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa „Viaţă a lui Iisus Hristos” de Zefirelli. Fie slava şi bunăvoirea Domnului şi Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob şi minunatului Său zugrav Dan Piţa. Cu adânc şi admirativ respect, ai D-voastră recunoscători, uluiţi şi smeriţi, Nicolae, monahul (Mănăstirea Rohia) şi Mihail Milea (student anul II Institutul Teologic).” După Concurs, Dan Pița mai regizează – explorând cu îndrăzneală zona fantasticului – Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi – filme de referință ce par să-și tragă seva din cuvintele elogioase cu care Monahul de la Rohia a primit Concursul. Ce a urmat în filmografia lui Dan Pița după momentul Pas în doi (1985), e o altă poveste. Ce ține, cum spunea regizorul, tot de tenacitate, conjunctură și consecvența față de crezul artistic profesional, altădate probate cu brio.