Cu gândul la Alexandr Soljenițîn (Pavilionul canceroșilor): „Dacă un om a fost numit în timpul
vieții, om de știință, și încă unul emerit, înseamnă că s-a terminat cu el:
celebritatea îl împiedică să trateze, așa cum o îmbrăcăminte prea pompoasă te
împiedică să te miști” recitesc replica dată Magazinului Estival Cinema 1981 de regizorul Dan Pița – pentru
critica românească de film și pentru mulți cinefili, un artist emerit, înainte
de 1990: „Nu am avut perioade exacte în care să fiu conștient de un
moment bun sau prost. Dar dacă iau fiecare film în parte, pot spune că în
fiecare am avut lucruri bune pe care dacă aș încerca acum să le refac nu mi-ar
ieși niciodată mai bine și lucruri rele sau mai puțin bune care, privite acum
de la distanță, îmi dau sentimentul unei neglijențe nu neapărat în ceea ce
privește munca mea ci continuitatea într-un crez artistic profesional. Momente de
„trădare” față de mine. Și ele există aproape în fiecare film. Cred că până
acum nu am făcut încă filmul acela despre care să pot spune: „nu m-am
trădat”! Și nu cred că e cineva anume de
vină. O dată a fost conjunctura, altădtă o lipsă de tenacitate din partea mea,
altădată pur și simplu o epuizare fizică, o sleire a puterilor care mă făcea să
nu mai duc lucrurile până la capăt. ... Dacă mă gândesc bine însă, regrete
sigure legate de un film anume am la Filip
cel bun. Filip... nu a ieșit așa
cum mi l-am dorit și nu atât pentru că nu m-am priceput să-l fac, ci din
pricina sus-pomenitei conjuncturi. În general, nu mă uit înapoi la anumite
momente poate tocmai pentru că am foarte nemulțumiri și regrete. De altfel
viitoarele momente proaste care pot deveni regrete mai târziu le simt chiar în
momentul filmării. Nu o dată prefer să amân filmarea dacă simt că ea va eșua,
dar, din păcate, în condițiile în care lucrăm acum, de multe ori este
obligatoriu să nu amâni filmarea. ... Regret, de pildă, că în filmele mele n-am
îndrăznit să aduc o notă de fantastic în plus cu atât mai mult cu cât ele îmi
sunt tot timpul pe aproape, tot timpul, vreau să spun, la filmările mele se
întâmplă ceva ciudat pe care, dacă aș avea curaj să-l înregistrez pe peliculă
și să-l leg de film, în mod sigur aș avea de câștigat. Dar, cum spuneam, mi-a lipsit
întotdeauna îndrăzneala.”
Până în 1981, Dan Pița regizase (singur, sau împreună cu alți
colegi cineaști) câteva filme remarcabile (Viața
în roz, Apa ca un bivol negru, Nunta de ăpiatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase
Scatiu, Bietul Ioanide, Profetul aurul și ardelenii, Pruncul petrolul și
ardelenii). Unele poartă marca acelor „momente de trădare” și de
discontinuitate „într-un crez artistic profesional”, altele sunt izbânzi evergreen ale filmului românesc. În
1981, Dan Pița filma Concurs, despre
care Nicolae Steinhardt scria astfel într-o epistolă adresată chiar regizorului:
„Mult stimate domnule Dan Piţa, Domnul Hristos –
Împăratul, Basileul – să vă binecuvinteze, ocrotească şi răsplătească pentru că I-aţi scris – cu atâta curaj,
sinceritate, râvnă şi talent – Evanghelia în imagini, sunet şi culori.
Îndrăznim a crede că filmul Concurs
este mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa „Viaţă a
lui Iisus Hristos” de Zefirelli. Fie slava şi bunăvoirea Domnului şi
Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob şi minunatului Său zugrav Dan
Piţa. Cu adânc şi admirativ respect, ai D-voastră recunoscători, uluiţi şi
smeriţi, Nicolae, monahul (Mănăstirea Rohia) şi Mihail Milea (student anul II
Institutul Teologic).” După Concurs,
Dan Pița mai regizează – explorând cu îndrăzneală zona fantasticului – Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în
doi – filme de referință ce par să-și tragă seva din cuvintele elogioase cu
care Monahul de la Rohia a primit Concursul.
Ce a urmat în filmografia lui Dan Pița după momentul Pas în doi (1985), e o altă poveste. Ce ține, cum spunea regizorul,
tot de tenacitate, conjunctură și consecvența față de crezul artistic
profesional, altădate probate cu brio.
