Nina Cassian - Inscripții
pe o casă de țară
„Casa dintre câmpuri nu sună atât de frumos ca Ilustrate cu flori de câmp – e un titlu
șters, neutral, parcă dinadins neatrăgător. Ca un program. Un program al
refuzului oricărei ostentații. Ostentația nu se ivește de obicei decât acolo
unde substanța e sărăcăcioasă. O idee palidă se fardează cu vorbe tari. Un
sentiment debil ia poză de gladiator. Dar realitatea din acest film este atât
de grăitoare, atât de țipătoare, încât orice îngroșare de timbru suprapus ar fi
dus la bruiaj.
Cine țipă în
filmul lui Alexandru Tatos? În primul rând, țipă kitschul, strident prin natura
sa; kitschul, în decorația de interior ca și acela din viața interioară a unor
personaje; kitschul din vestimentație, ca și acela din mentalitatea acelorași; kitschul
fără leac, mărturie a unor structuri umane rudimentare, hrăpărețe și nocive, ca
și kitschul inocent, simplu avatar al lipsei de educație, cu șansa certă de a
fi eliminat la timp; kitschul involuntar și cel folosit cu luciditate pentru
prostirea semenului.
Cu atât mai
violent se distinge kitschul cu cât el își face apariția la țară, acolo unde
veacurile au șlefuit o tradiție a echilibrului și a grației, acolo unde geniul
creator atinge o perfectă demnitate a expresiei.
Pe parcursul
filmului, mai țipă și inginerul agronom, exemplu de inițiativă și energie
constructivă, inteligență în acțiune, adversar al rutinei și al
compromisurilor. Nu din carte (ca la carte), ci din viață, bătăios și lipsit de
tact cum este epl pierde lupte de suprafață și învinge în profunzime. Aceatsă
posibilă rețetă a fericirii are, deseori, gust amar și tot, deseori, efectul ei
se manifestă târziu (în unele cazuri chiar tardiv). Important e că țipetele
inginerului sunt nu numai anti-kitsch, ci și pro-dreptate și pro-eficacitate. Spre
deosebire de țipetele contabilului bătut de femei, țipete lașe, meschine,
vindicative, sonorități ale neputinței.
Dar mai
presus de țipete, există în acest film un grai
al firescului, un firesc grăitor,
adică semnificativ, în care sunt incluse pasagiile, psihologiile, rostirea
însăși (lucru rar în filmele noastre!), evenimentele mai mari sau mai mici care
circumscriu o actualitate savuroasă prin autenticitatea ei, educativă, da, prin
dezvăluirea unor contradicții și atitudinea față de ele. O lecție (pentru
scenariști, regizori, cronicari și public): nu există realitate banală. Banalitatea aparține exclusiv punctului de
vedere, interpretării, personalității sau lipsei de personalitate a autorului.
Banalitatea este o culpă estetică – viața e nevinovată în acest sens.
Și, în
sfârșit, ca în Mere roșii, am simțit
că un grup uman, o echipă mi se
adresează cu căldură, că nu îi sunt indiferente înțelegerea și participarea
mea, că mă invită să gândesc alături de ea adevăruri care ne privesc pe toți.
Un film fratern,
ca o strângere de mână.”
Magazin Estival Cinema 1979 pag. 33
.JPG)
