În anii 80,
adolescent fiind, n-am înțeles – nici n-aveam cum – că sensul Călăuzei lui Tarkovski (și, aveam să
descopăr mai târziu, al tuturor filmelor sale și chiar al romanelor
dostoievskiene pe care, cu nesaț, le-am citit în liceu: Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Idiotul, Demonii, Adolescentul),
nu îl pot afla ori desluși prin speculații (sau polemici intelectuale), prin
raționalizări și hermeneutici culturale. Nu l-am aflat nici atunci când am
ajuns la literatura lui Nicolae Steinhardt (mai ales la Jurnalul fericirii și Dăruind
vei dobândi). Însă aici – parcă mai evident, mai pregnant decât în cazul
mai sus-pomeniților autori ruși – lucrurile și esențele par să se vadă mai
puțin „în ghicitură” și mai mult „față către față”. De ce? Pentru că aici este
mai abruptă întâlnirea cu „făptura cea nouă”, cu „adevărata minune” a lui
Hristos (Steinhardt: „ești în Hristos, ești făptură nouă”).
 |
| Călăuza |
Oamenii, mai
cu seamă atunci când sunt tributari scepticismului, pun problema exclusiv în
termeni „paranormali”. Pentru ei, credința nu este un work in progress, un quest
ce presupune paradoxul, taina. Este, în cel mai bun caz, o chestiune
utilitaristă, „eficientă”, „cuantificabilă”, „magică”. De aceea ne și asemănăm cu
cei care-I cereau Mântuitorului să Se coboare de pe cruce dacă e „Fiul lui
Dumnezeu”. Așa cum, peste două mii de ani, Scriitorul și Profesorul din filmul
lui Tarkovski își imaginau că altfel („ciorapi de piele, un echipament
impresionant”) trebuie să arate „stalkerul” (călăuza) care urma să-i ducă spre Zona unde se
îndeplinesc toate dorințele omului. Și unde, aveau să înțeleagă, se îndeplinește
doar acea dorință – numai una – fără de care omul nu poate trăi, iar nu orice
moft. Prin urmare, quest-ul este
deopotrivă unul „exterior”, cât și – mai ales – unul „interior”. Pentru această
călătorie, spune Călăuza, e nevoie de pregătire. Altfel e în zadar. Altfel – ca
și atunci când încercăm să deslușim filmul – rămânem în zona „genurilor
cinematografice” (aici: S.F. –ul) și vedem în Călăuza o bizară poveste „fantastică” în care fetița Stalkerului este
„înzestrată” de Dumnezeu cu „puteri magice” – pentru că mută cu privirea
obiecte (niște pahare) – drept compensație pentru infirmitatea sa (nu poate
merge). Și-ntr-adevăr, fără credință, fără suflarea Celui Îndelung Milostiv, nu
suntem decât niște bieți scriitori și niște bieți profesori blazați și plini de
ego, acri și sinucigași. În fond, nu
ei sunt (nu ei ar trebui să fie) pricină de mirare. Atitudinea lor
(„agnosticismul” lor, „circumspecția” lor cinică) sunt comune, sunt obișnuite,
sunt „bune” (adică de tip „standard”).
 |
| Călăuza |
Cu totul
„ne-bună” și extra-ordinară este atitudinea Călăuzei (pe care Scriitorul nu
uită să-l facă „debil mintal”), încăpățânarea de a da un sens (recuperând,
într-o lume „post-apocaliptică” sau „post-creștină”, o anume rânduială pierdută)
prin participarea – în chip apofatic, mereu sugestiv – la „evenimentul
eclezial”. Dar, spune el, trebuie să crezi. Cu totul „ne-bun” este și gestul
mamei lui Ivan din Umbrele strămoșilor
uitați, care-și ocrotește băiatul de scălâmbăielile unor „buni” (ale unor
demonizați) ce vor să-l atragă în mrejele lor. Scena se petrece în fața unei
biserici sătești, plină ochi de lume venită la Sfânta Liturghie, unde intră
Ivan și mama sa. (Scăparea de „atacurile demonice” e doar în slujba
transfiguratoare, după cum aceeași slujbă e „cumplită” – ca și Zona din Călăuza – pentru cei nepregătiți să o
primească.)
Nu altfel decât „ne-bun” este și Ivan din Hadersfild, filmul sârbesc ce e o variațiune pe tema din Trainspotting sau Requiem for a Dream. Ivan este un „idiot” pentru „bunii” săi
(foști) colegi de liceu, cărora nu se sfiește să li se „spovedească”, amintindu-le
însă de învățăturile Sfinților Părinți ce vorbesc despre despătimire, despre
conștientizarea reală a sintagmei carpe
diem. Risipirea lor e „bună” și „ca lumea”, pentru că e „în rând cu lumea”.
Cu lumea înnebunitoare. Ivan îi răspunde acesteia printr-o asceză auto-impusă.
 |
| Umbrele strămoșilor uitați |
Întâlnirea cu
filme ca Hadersfild, Călăuza, Nazarin, Viridiana,
Lumină de iarnă, Jurnalul unui preot de țară, Simion al Deșertului, La dolce
vita, Julieta și spiritele, După dealuri, Andrei Rubliov, Căința și, mai
recent, Somn de iarnă, Leviatan sau Ida sunt tot atâtea prilejuri de a înțelege
– o dată în plus – nu atât că jertfa Mântuitorului a fost zadarnică (de vreme
ce, de două mii de ani oamenii repetă, la nesfîrșit, aceleași greșeli), ci că
asumarea acestei jertfe presupune o trudă neostoită. Numai așa rămânem întru
„dreapta socotință” care ne ferește de a judeca, de a cârcoti, de a ne risipi
în palavre. Numai așa ajungem să intuim – vai, într-o măsură infimă – răul pe
care, cu sau fără voia noastră, l-am pricinuit altora. Doar așa dobândim adevăratul
curaj de a ne cere iertare.
 |
| Hadersfild |
Nu cred în
întâmplare. Cred că, așa cum spune, la un moment dat, Călăuza, „totul are un
sens și o cauză”. Cred că este important să ne păstrăm – cu orice preț – simțul
mirării. Pentru că nu „tăcerea lui Dumnezeu” este problema, ci surzenia (sau
indiferența) noastră. Risipirea noastră pe alte „frecvențe”. Și-i păcat, pentru
că viața este, totuși, doar una.
