vineri, 9 octombrie 2015

Atelier cu călăuză



Tribuna nr. 314 / 2015

M-am întrebat, în toată copilăria și adolescența mea, care este menirea unui preot și a bisericii în care slujește. Târziu, abia pe la sfârșitul adolescenței, aveam să găsesc un posibil răspuns într-o mărturisire a lui Horia Roman Patapievici: „Biserica în afara căreia eu, unul, trăiesc fără nicio urmă de regret – mă refer la B.O.R. – este în fond o istituție profană care, din rațiuni folclorice, e deservită de funcționari îmbrăcați în niște costume mai speciale.”[1] Așa simțeam și eu. Nu am fost deloc atras de „kitsch-ul perfect al covoarelor, icoanelor și obiectelor tehnice (difuzoare, lumânări electrice, reșouri etc.)” care, în bisericile noastre, „îți rupe inima” (afirma Patapievici în același interviu). A trebuit să treacă ceva vreme până să înțeleg că nu icoanele în sine sunt problema, ci reprezentările (ultra-pietiste, dulcege) de tip tablou religios[2]; că persoana preotului în sine nu este nicidecum un semn de „obscurantism medieval”, ci un prilej – prilejul! – de umanizare; că – în fine – biserica nu este un muzeu uitat de timp, ci un atelier – cu călăuză – de restaurare. 
Dreptate în lanțuri (Dan Pița, 1984)
Înainte de 1989, cea dintâi „catapeteasmă” pe care o descoperisem – ecranul de cinema, cu varianta sa în miniatură: micul ecran TV – avea să prezinte mai cu seamă „funcționari îmbrăcați în costume speciale” sub formă de caricatură. Personajul preotului, în general, nu-și avea locul în filmele despre „facerea lumii” (fără clase sociale, fără burghezi). El apărea (cu foarte puține excepții) – ca „reacționar”, desigur, ca factor de opreliște în calea „progresului” – doar în acele opere evocând trecutul. Cu atât mai surprinzătoare avea să fie prezența unui ieromonah într-un film atipic despre „trecutul istoric” al neamului: Dreptate în lanțuri[3]. Preotul (Vasile Nițulescu) de acolo își riscă viața adăpostind trei haiduci fugari în ruinele schitului său. Construiește o fântână din niște lemne „ca să bea drumeții” și, dacă mai are vreme, face și-o troiță „să fie-n drum”. Și adaugă: „Fac și eu să rămână ceva după mine...” Șeful haiducilor, Pantelimon (Ovidiu-Iuliu Moldovan): „Ce să rămână după om? Praful și pulberea!” Răspunsul preotului: „Rămân faptele. Sapi o fântână, sădești un pom. Faci un pod, o punte. Astea rămân...” Aflăm apoi că are copiii (a se citi: fii duhovnicești) „mulți, fiecare cu treburile lui”. Când unul din haiduci – Dezertorul (Claudiu Bleonț) – se sinucide, Pantelimon îi duce-n cârcă trupul neînsuflețit la schit[4]. Acolo îl roagă pe preot să-i facă slujbă, dar este refuzat: „N-am voie. Nimeni nu poate să spele păcatul săvârșit!” Pantelimon insistă: „Poate că n-a fost mai păcătos decât noi doi!...”, dar preotul însă rămâne pe poziție: „Sunt păcate a căror taină n-o putem pricepe, iar răul lor nu-l putem cuprinde... O să-l înmormântăm așa cum se cuvine, însă fără slujbă.” Căpetenia haiducilor nu se lasă: „Plătesc!” Preotul: „Banii n-au ce căuta aici. Păcatul ăsta e fără răscumpărare.” 
Andrei Rubliov (Andrei Tarkovski, 1967)
Personajul preotului din Dreptate în lanțuri m-a ajutat mult să înțeleg comentariul filozofului Constantin Noica despre rolul de (potențial) ocârmuitor spiritual al preotului: „Un singur soi de intelectuali – dacă intelectuali pot fi numiți – ar avea dreptul, și au știut să și-l ia uneori, de a cârmui pe oameni: preoții. Cred, principial, în dreptul preotului de a fi agent de istorie. El știe ce-i omul. Și nu se interesează nici de omul din trecut, ca istoricul, nici de cel viitor, ca filosofii, să spunem; el știind ce e omul dintotdeauna, știe ce e omul acesta de azi.” Preotul ca agent de istorie, așa cum îl descrie filozoful de la Păltiniș, nu a fost nicicând un personaj care să facă rating. Din mai multe motive. Mai întâi, fiindcă ancorarea în prezent, în acest hic et hunc, presupune multă concentrare, nevoință și, mai ales, disponibilitatea de a te jertfi. Iar jertfa – atunci când nu este mimată, cosmetizată, mediatizată – este o taină și tainele nu pot fi deslușite decât printr-o taină. Nicidecum prin „explicitare” ori prin „popularizare”. Pe de altă parte,  „ostașii martiri cu fețe cuvioase” (Ioan Alexandru) care să îndemne oamenii să fie treji în toate, pur și simplu nu existau, ca tipologie, în cinematografia românească preocupată nu atât să ajungă la expresie, cât să ilustreze, să moralizeze. Și încă ceva: adevărul unei taine sălășluiește în întuneric, e dincolo de aparențe, de ceea ce poate fi auzit, se îndepărtează de orice evidență, de orice stridență. Ca să-l deslușești, e nevoie să fii atent mai cu seamă la ce nu se spune, să citești printre rânduri. De aceea sunt infinit mai „vandabile” (și mai numeroase) ipostazele decorative cu preoți ca agenți ai Securității ori ai altor asociații și grupări obscure, cu preoți ce ascultă de „duhul veacului acestuia”, „colaboraționiști”, interesați de profituri egoiste și alte deșertăciuni[5]. Cu atât mai meritorii și mai surprinzătoare sunt acele strădanii (datorate unor regizori cu personalitate) prin care se urmărește ajungerea la expresie, la surprinderea acelei cunoașteri – fără emfază, fără explicitare – a călăuzei (ocârmuitorului) omului dintotdeauna. În istoria filmului universal, câteva din aceste oglinzi – neartizanale, revelatorii – se numesc: Nazarin, Viridiana, Simion al deșertului (Bunuel), Jurnalul unui preot de țară (Bresson), Lumină de iarnă (Bergman), Evanghelia după Matei (Pasolini), Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia (Tarkovski), Ruga, Căința (Abuladze), Ciocârlii pe sârmă (Menzel), Soare până și noaptea (frații Taviani), Lăcașul îngerului (Dryden), The Detachment (Kaye), Povestirile lunii palide după ploaie (Mizoguchi), Cei șapte samurai, Dodeskaden (Kurosawa), 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, După dealuri (Mungiu), Ida (Pawlikovski), Leviatan (Zviaghințev), Toată lumea din familia noastră, Ca o umbră de nor, Aferim![6] (Jude). Toate mărturisesc – fără stridențe, după măsura înțelegerii fiecărui autor în parte – nu atât zădărnicia jertfei pe cruce a Mântuitorului, cât greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a ne asuma jertfa Sa, netrebnicia noastră când e să pornim pe calea Crucii.
Jurnalul unui preot de țară (Robert Bresson, 1951)






[1] Horia Roman Patapievici – „A fi ortodox” (interviu acordat lui Costion Nicolescu), Politice (Ed. Humanitas, București, 1996).
[2] Ca să pricep că vina o poartă nu preotul în sine, ci „popa” care uzează de un anumit tip de jargon fără să ia în considerare lipsa catehezei (învățăturii de credință, instruirii) celor pe care este de presupus că-i păstorește, a fost nevoie să ajung – înspre sfârșitul „vremurilor vechi” – la filme de Tarkovski și scrieri de Dostoievski și apoi, la începutul „tranziției”, la filme de Abuladze și la scrieri de Steinhardt, Dumitru Stăniloae, Pavel Florenski, Rafail Noica, Alexandr Soljenițân ș.a. Așa am început să înțeleg că Biserica este, de fapt, „comunitatea credincioșilor în jurul oficierii tainelor și al păstrării acelei tradiții care înseamnă sentimentul că lucrurile pe care le atingi, aerul pe care îl respiri și prezența pe care o simți din timpurile în care Hristos se mai afla încă aici” (H.R.P.). Acea comunitate care – în ciuda sondajelor triumfaliste, ideologizate, despre religiozitatea românilor – aveam să descopăr că nu este deloc atât de numeroasă.
[3] Filmul lui Dan Pița din 1984 trimite – prin titlu – la interzicerea arbitrară a filmului său precedent, Faleze de nisip (1983), şi la condiţia eternă a justiţiei: pânză de păianjen prin care trece vulturul şi se prinde musca. Regizorul nu mai polemizează (ca în Faleze) cu „dreptatea în lanţuri” din vremea sa, ci cu lipsa de justiţie dintr-un trecut aproape mitic. Stilistic, Dreptate în lanțuri este o replică inteligentă dată manierei simpliste şi populiste în care s-au făcut până atunci, la noi, filmele cu haiduci (Şaptecai, Jieni, Mărgelaţi & co.).
[4] Celălalt haiduc – Ion (Petre Nicolae) – își desăvârșește lucrarea de Iudă. Însă numai până la trădare, căci – spre deosebire de vânzătorul Nazarineanului – apucă să-și plângă fapta. Revelatoriu, nu moralizant.
[5] Tot astfel se întâmplă și cu dascălii. Un profesor bun este „o oglindă bună”, „o ființă luminoasă; oriunde merge, întunericul dispare” (Ruben A. Alves, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca o parabolă teologică, Ed. Deisis, Sibiu, 2007), „un fabricant de oameni”, „un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală și face mobilă de lux” (Petre Țuțea, 322 de vorbe memorabile, Ed. Humanitas, București, 2000). Posibil – într-o societate ce nu a descoperit – încă – evul media și auto-suficiența din împărăția Google, iar statutul de profesor (asemenea statutului de părinte) nu este compromis. Posibil – într-un sistem de învățământ unde profesorii și elevii au, deopotrivă, responsabilități pe care chiar și le asumă. Într-o lume anume făcută pentru a încuraja non-valoarea, în care doar dascălii sunt arbitrar amendați, în vreme ce elevilor li se „caută în coarne”, profesorul (ca și părintele) este un rătăcit, un încurcă-lume, școala o fabrică de diplome, iar familia o instituție desuetă. Ori un astfel de subiect nu ar aduce rating.  
[6] Există, în filmul lui Radu Jude, figura apăsat caricaturală a preotului guraliv (Alexandru Bindea), grabnic să găsească pricină de mustrare pentru alte neamuri și să absolve numaidecât pe români, căci sunt chemați „să muncească, să iubească și să sufere creștinește”. Dar mai există – în secvența înnoptării la han, în plan secund – un monah ce-și face pravila de rugăciune în vreme ce toți ceilalți din încăperea unde se află dorm. Publicul însă – la fel ca în Umbra de nor (scurt-metraj)remarcă mai ales delirul religiozității, nu și strădania deprinderii unei conștiințe ecleziale.