Paul Slayer Grigoriu despre Siberiada lui Andrei Mihalkov-Koncealovski:
"Mai,
omule drag, m-ai rupt cu totul de la orice altceva aveam de facut acum doua
zile. Am pus si eu Siberiada, m-am
gandit ca o fi un film de vreo ora si jumatate, iar apoi patru ore si ceva nu
m-am mai putut dezlipi de ecranul calculatorului. Extraordinar. Cata
cuprindere! Cred ca, in germene, filmul acesta spune totul despre Siberia si
despre poporul rus. Si ideologia e eludata cu mare usurinta. Vedem
inclestarile, vedem ridicolul revolutionar, vedem rasturnarea vechilor credinte
(icoana aruncata in foc de Alexei copil), vedem si o anumita suferinta
autentica ce i-a dus pe unii la rataciri revolutionare, vedem utopia
(Campanella). Dar nu acestea sunt in prim-plan, pentru ca lupta si stradaniile
omului depasesc ideologia. Asa ca regizorul s-a supus cenzurii, dar de fapt a
trecut pe langa ea. Iar Mosul cel Vesnic, ce mai personaj. Cred ca doar pe tema
lui s-ar putea scrie o carte si cred ca filmul merita revazut fie si doar pentru
a-l urmari pe el.
Am
retinut si cateva cugetari minunate. "Prea multe lucruri bune nu sunt pe
aici, dar nicaieri in lume nu e mai frumos", i spune Kolea lui Alexei
copil. Iata adevarata dragoste de patrie, de locul binecuvantat unde ne-a lasat
Dumnezeu. Ce sa inteleaga din asta toti conationalii nostri care nu obosesc sa
ne explice zi de zi ca "Romania e de cacat"? "Intre ai tai esti
de doua ori mai puternic", ii spune Mosul cel Vesnic lui Alexei adult. Ce
bine ar fi sa intelegem asta - nu separatist, ci in sensul asumarii proniei
care ni i-a dat pe "ai nostri" si nu pe altii in drum spre patria
cereasca.
E si
tragi-comedie, o ironie muscatoare in film. Tatal lui Kolea, cel care trudise
toata viata la drumul lui utopic, moare in mijlocul taigalei, strangand sticla
de votca la piept - rezumatul omului rus, dintr-un anumit punct de vedere. Iar
Alexei, prins intr-un vis halucinant pe Coama Dracului, iese la chemarea
tatalui sau printr-o usa de pe care priveste coplesitor tatal spiritual al unei
epoci din care a facut si el parte, maleficul Stalin. "Trebuie sa fii copt
ca sa mori", ii spusese mai devreme Mosul cel Vesnic, asa ca Aliosa al
nostru supravietuieste si nu moare decat cand isi asuma o jertfa curatitoare. Foarte
discreta dar eleganta si aluzia la raspandirea ciumei rosii. In mizeria si
confuzia si durerea din satul sau natal, Elan, Aliosa da drumul la radio de
unde se aude un discurs triumfalist al lui Fidel Castro.
Si
din aproape in aproape, filmul asta m-a dus spre alta cugetare. Ultima lovitura
parsiva pe care a dat-o comunismul fatis (pentru ca un soi de comunism "cu
fatza umana" e si actuala corectitudine politica si politica birocratica a
organismelor ce ne conduc) este discreditarea religiei. S-a spus de multe ori -
si sunt intru totul de acord - ca comunismul s-a vrut mai mult decat un sistem
politic, mai mult decat o ideologie. Comunismul a fost o religie satanica si
inchizitoriala. A inlocuit simboluri religioase, a cerut veneratie, a elaborat
dogme fatza de care a cerut ascultare absoluta, si-a pretins infailibilitatea
si si-a subordonat stiinta. N-a umblat doar la nivelul social, ci a avut si o
morala, a incercat sa controleze gandurile. In cele din urma, constient sau nu,
vazand ca forma sa triumfalista nu va supravietui, a lovit in marele sau
dusman, credinta autentica. Pentru ca maimutarind pana la grotesc si paroxism
formele religioase, a creat in mintea oamenilor o repulsie fatza de ele. Omul
trait in comunism vede din perspectiva inversa: aude laudele aduse unui sfant
si ii rasuna in cap osanalele inaltate unor conducatori iubiti. Vede biserici
marete si oameni smeriti in fatza Domnului si isi aminteste de "Casele
Poporului" si de oamenii umili ce se tarau in fatza conducerii de partid
si de stat. Si nu mai ajunge la esenta, pentru ca percepe alterat forma. Comunismul
a facut un fel de "daca noi nu reusim, macar pe voi sa va urasca". Poate
ca e inca un motiv pentru care multi (si nu doar tineri) inca ocolesc
bisericile."
 |
| Nikita Mihalkov şi Ludmila Gurcenko în Siberiada (1979) |
