La 20
de ani de la înfrăţirea oraşelor Timişoara şi Rueil-Malmaison, Filarmonica „Banatul” a
pregătit un program-maraton. În deschidere, Libertatea
are chipul lui Dumnezeu (o dramatizare după fragmente din Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt), iar apoi Arta fugii de J.S. Bach, în varianta
orchestrală a lui Eric Bergel.
Jurnalul
fericirii,
este – mărturisesc – cartea care m-a apropiat de Steinhardt. De bucuria lui
contagioasă, de fiorul credinţei sale ce sta sub semnul paradoxului („Cred,
Doamne, ajută necredinţei mele”). Anticipată de întâlnirea cu filmele lui
Tarkovski şi cărţile lui Dostoievski, descoperirea lui Steinhardt (acum aproape
douăzeci de ani) m-a învăţat că „nu poţi juca cu Hristos de-a uite popa, nu e
popa”. Că Hristos nu e „superstarul” unora sau altora (deşi lui Steinhardt îi
plăcea enorm opera pop-rock Jesus
Christ Superstar), ci o experienţă de o viaţă. Că experienţa botezului
(trezirii conştiinţei, îmbisericirii minţii) poate să definească o viaţă.
Cunoşteam
prea bine replicile rostite de actori (Vasile Toma, Damian Oancea, Maria
Ploae), însă coregrafia lor, felul în care îşi rosteau partitura, sonorităţile
produse live de Pascal Amozel (pian), Doru
Roman (instrumente de percuţie), Cosmin Bălean (duduk), ne-au emoţionat – pe
mine şi pe Raluca, dar nu numai – până la lacrimi, pe toată durata
reprezentaţiei în regia lui Gavriil Pinte. Impactul a fost mult peste
aşteptări. Şi nu era nimic sentimentalist. Dimpotrivă. Atmosfera era cât se
poate de solemnă, aşa cum erau şi cântările psaltice performate de un cor de
preoţi ortodocşi. Mi-am amintit de Soljeniţîn, de Ciocârliile pe sârmă de Menzel, de Căinţa lui Abuladze, de Concursul lui Dan Piţa (atât de lăudat de Steinhardt,
în Critică la persoana întâi).
Libertatea
are chipul lui Dumnezeu, însă pentru a-l recunoaşte este nevoie ca privitorul
să fie pregătit şi dornic să-l desluşească. După un spectacol de aproape 90 de
minute şi o pauză, a urmat Bach, cu Arta
fugii (în jur de două
ceasuri). Orchestratorul, un respectat muzician, a cunoscut şi el, asemenea lui
Steinhardt, infernul temniţelor din „obsedantul deceniu”. Dar parcă era prea
mult. Am rămas doar cu Steinhardt, iar audiţia de Bach am amânat-o pentru
proxima reprezentaţie – la începutul lunii noiembrie, înţeleg, tot la sala
Capitol a Filarmonicii „Banatul”.
