Să auzi şi să nu
crezi: filmul lui Călin Netzer, Poziţia
copilului („Ursul de Aur”, Berlin – 2013), denigrează învăţământul românesc
datorită „cuvintelor urâte” din dialoguri: „Noi ne
chinuim să dăm o educaţie copiilor la şcoală şi în filmul ăla numai nişte
obscenităţi, trivialităţi, înjurături...” – a afirmat un deputat la tribuna
Parlamentului, iar intervenţia sa a devenit repede o ştire-bombă. Dar,
la urma urmei, de ce să nu crezi? Era, oarecum, previzibil.
 |
| Poziţia copilului |
Încă o dată, un
film care – nu e puţin lucru – se ambiţionează să fie film, nu teatru filmat,
nu un slide-show de clişee, este criticat pentru ceea ce nu ţine, în ultimă
instanţă de esenţa sa, ca film. I se reproşează limbajul „indecent”, iar de
prospeţimea şi rafinamentul limbajului cinematografic nu se pomeneşte o iotă. De
unde se vede că moraliştii (internauţi sau politicieni) care îi contabilizează vorbele
licenţioase au nostalgia producţiilor de
serie din „epoca de aur”. Unde – ca urmare a cenzurii şi autocenzurii,
nicidecum a opţiunii în libertate a cineaştilor de atunci – nu puteai auzi
decât cuvinte „decente”.
 |
| Reconstituirea |
 |
| 100 lei |
 |
| Faleze de nisip |
La vremea lor, li
s-a găsit nod în papură şi altor filme româneşti inovatoare ca limbaj
cinematografic. Pentru că nu se puteau lega de „cuvinte urâte”, puritanii de
atunci le imputau fie viziunea „elitistă”, fie atmosfera neconformă cu normele
realismului socialist, fie anumite situaţii nereprezentative pentru profilul
„omului nou”. Aşa au ajuns să fie oprite de la distribuţie, refilmate parţial
sau iremediabil cenzurate: Viaţa nu
iartă, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Dincolo de
nisipuri, Filip cel bun, De ce trag clopotele Mitică, Faleze de nisip,
Glissando, La capătul liniei, Baloane de curcubeu, Pas în doi – filme fără
de care cinematografia românească a anilor 50-90 ar fi fost mult mai săracă şi
mai puţin insolită. Recent, filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri (Premiul pentru scenariu şi interpretare feminină la
Cannes – 2012), a fost judecat după criterii la fel de aberante, pentru „vorbe
pe care le spui doar când eşti la bordel”, pentru că „arată turbări drăceşti”,
pentru că „distruge ortodoxia”.
 |
| După dealuri |
În toate aceste
cazuri, justiţiarii de serviciu apără ceea ce ei consideră a fi „ortodoxie” –
în lumea învăţământului, în politică, în societate, în viaţa bisericească. Sau în gospodărirea banului public. În
toate aceste cazuri, ultimul lucru la care se gândesc aceşti „apărători ai
neamului” este filmul în sine, integritatea sa artistică, justificarea
dramaturgică a dialogurilor, a imaginii şi decorurilor, a naraţiunii etc. Pentru
toţi aceşti activişti, în civil sau în uniformă, filmul este şi trebuie să fie
instrument de manipulare – politică sau religioasă. Din fericire, cineaştii neînregimentaţi
din toate veacurile s-au priceput şi se pricep încă să vadă mai departe, să
stră-vadă.
