Poziţia moralistului

Să auzi şi să nu crezi: filmul lui Călin Netzer, Poziţia copilului („Ursul de Aur”, Berlin – 2013), denigrează învăţământul românesc datorită „cuvintelor urâte” din dialoguri: „Noi ne chinuim să dăm o educaţie copiilor la şcoală şi în filmul ăla numai nişte obscenităţi, trivialităţi, înjurături...” – a afirmat un deputat la  tribuna Parlamentului, iar intervenţia sa a devenit repede o ştire-bombă. Dar, la urma urmei, de ce să nu crezi? Era, oarecum, previzibil.

Poziţia copilului

Încă o dată, un film care – nu e puţin lucru – se ambiţionează să fie film, nu teatru filmat, nu un slide-show de clişee, este criticat pentru ceea ce nu ţine, în ultimă instanţă de esenţa sa, ca film. I se reproşează limbajul „indecent”, iar de prospeţimea şi rafinamentul limbajului cinematografic nu se pomeneşte o iotă. De unde se vede că moraliştii (internauţi sau politicieni) care îi contabilizează vorbele licenţioase au nostalgia  producţiilor de serie din „epoca de aur”. Unde – ca urmare a cenzurii şi autocenzurii, nicidecum a opţiunii în libertate a cineaştilor de atunci – nu puteai auzi decât cuvinte „decente”.

Reconstituirea

100 lei

Faleze de nisip

La vremea lor, li s-a găsit nod în papură şi altor filme româneşti inovatoare ca limbaj cinematografic. Pentru că nu se puteau lega de „cuvinte urâte”, puritanii de atunci le imputau fie viziunea „elitistă”, fie atmosfera neconformă cu normele realismului socialist, fie anumite situaţii nereprezentative pentru profilul „omului nou”. Aşa au ajuns să fie oprite de la distribuţie, refilmate parţial sau iremediabil cenzurate: Viaţa nu iartă, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Dincolo de nisipuri, Filip cel bun, De ce trag clopotele Mitică, Faleze de nisip, Glissando, La capătul liniei, Baloane de curcubeu, Pas în doi – filme fără de care cinematografia românească a anilor 50-90 ar fi fost mult mai săracă şi mai puţin insolită. Recent, filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri (Premiul pentru scenariu şi interpretare feminină la Cannes – 2012), a fost judecat după criterii la fel de aberante, pentru „vorbe pe care le spui doar când eşti la bordel”, pentru că „arată turbări drăceşti”, pentru că „distruge ortodoxia”.

După dealuri

În toate aceste cazuri, justiţiarii de serviciu apără ceea ce ei consideră a fi „ortodoxie” – în lumea învăţământului, în politică, în societate, în viaţa bisericească. Sau în gospodărirea banului public. În toate aceste cazuri, ultimul lucru la care se gândesc aceşti „apărători ai neamului” este filmul în sine, integritatea sa artistică, justificarea dramaturgică a dialogurilor, a imaginii şi decorurilor, a naraţiunii etc. Pentru toţi aceşti activişti, în civil sau în uniformă, filmul este şi trebuie să fie instrument de manipulare – politică sau religioasă. Din fericire, cineaştii neînregimentaţi din toate veacurile s-au priceput şi se pricep încă să vadă mai departe, să stră-vadă.