Calendarul Bisericii este, între altele, un volant. Este, desigur, o convenţie, dar e şi un instrument de ordonare, de tainică împletire a „realului” cu „fantasticul”. Nu pentru cei drepţi, care – drepţi fiind – nu mai au nevoie de nicio îndreptare. Pentru ceilalţi (nedrepţii, păcătoşii), calendarul este un nepreţuit mijloc de măsurare a vremii, de primenire a ei.
Ziua de 18 februarie poartă semnul „moşilor de iarnă”. Al moşilor, adică al celor care – neam din neamul nostru – s-au săvârşit înaintea noastră. Şi care, poate, ne-au lăsat moştenire darul cel mai de preţ – ecoul unui gând: memento mori. Am fost astăzi în cimitirul unde, sub un strat gros de nea, zace (de aproape un an) trupul celei care mi-a legănat întâiul vis. Viaţa şi povestea mamei mele am început – copil fiind – a i le desluşi din zbor, doar după ce sufletul avea să i se deşire asemenea unui ghem. Şi totuşi, din acele rămăşiţe de suflet aveam să-mi extrag atât dragostea faţă de „cetitul cărţilor”, cât şi un nesecat jind după oaza numită viaţă de familie.
Ultimele cuvinte ale mamei, rostite – cu puţin înainte de a intra în sala de operaţie – în betegszoba din Szeged, spre bucuriile de familie – destrămate sau adunate – se îndreptau. Mi-a spus atunci, cu o exprimare mai degrabă laconică, vorbe pe care le-am aşteptat o viaţă. Mi-a cerut apoi să-i spun ceva frumos. Şi tot ce i-am dăruit a fost o lungă tăcere. La urmă s-a declanşat întreg tăvălugul post-operatoriu, când mama a intrat în comă. De două sau trei ori a mai deschis ochii şi a încercat să îndruge ceva (eu întrebând-o necontenit dacă mă aude şi mă vede, căci nu putea vorbi): „Da, te aud şi te văd.” Restul au fost strângeri de mână şi gestul ei – îndoit – de a-şi face cruce. Mult după plecarea mamei la cele veşnice am aflat că fratele ei se îmbolnăvise de meningită într-o zi de Joia Mare şi s-a prăpădit în Duminica Tomii. După vreo 70 de ani, mama a fost operată într-o zi de Joia Mare şi şi-a luat rămas bun de la această lume tot zece zile mai târziu, într-o altă Duminică a Tomii.
Cea cunoscută între neamuri sub numele de Mila, ajunsese să deprindă, în amurg, starea – dată omului ca un dar suprem – de milă. Devenise, abia atunci, Mila. Această stare este testamentul ei nescris pe care – noi, cei care am mai rămas o vreme în lumea de himere – avem a-l purta de-acum în inimi, ca pe o comoară de mare preţ.
