Unul din cadourile primite, până acum, de la mileniul
trei (pentru care am început să mă pregătesc încă de la sfârşitul mileniului
doi) este despărţirea de sala de cinema. De repertoriul ei, de ceea ce propune
acest mediu, în general. Au existat, desigur, şi reveniri sporadice. În ultimii
ani am ajuns să văd – oarecum împotriva voinţei mele – câteva filme recente,
din Polonia şi Serbia, surprinzătoare.
M-a învăluit să le cercetez (şi să le recomand) mesagerul lor – doamna Lia
Vighi, de la Biblioteca Centrală Universitară din Timişoara, unde selecţionez
şi prezint filme de cinematecă. Aşa am ajuns, în anii trecuţi, la Erratum şi
la Huddersfield. Iar acum la Mój rower (Bicicleta mea).
„Majoritatea vedetelor de la Hollywood sunt nişte rataţi în viaţa personală”
– declara Marlon Brando, el însuşi
vedetă. În filmul lui Piotr Trzaskalski, agreabil şi fără pretenţii de „originalitate”,
una din temele principale este chiar relaţia dintre succesul profesional şi viaţa
personală. Nu stilul şi limbajul cinematografic, ci privirea înduioşează în
acest road movie dulce-amar. Mascota happy end-ului său este o bicicletă
roşie dăruită de bunic nepotului său. Bicicleta fusese a fiului bunicului, aşa
cum spune şi varianta englezească a titlului (Bicicleta tatălui meu).
Povestea ajunge pe ecran într-o manieră mai degrabă „convenţională” (impecabil
executată tehnic) şi nu lasă loc „experimentului” decât sporadic, atunci când
pe ecran apar, din când în când, scurte montaje de prim-planuri ale unor
fotografii luate cu telefonul mobil de nepotul adolescent.
Totul, în Bicicleta mea, se
întâmplă „în numele tatălui”. Fiul (un pianist celebru de muzică clasică în
culmea gloriei) încearcă să-şi ajute tatăl (un clarinetist pensionar şi
alcoolic, specializat pe jazz şi genul easy listening, părăsit de soţia
care şi-a găsit „marea iubire” într-un pilot de avioane pensionar, la o vârstă
când „omul ar trebui să-şi pregătească locul în cimitir”) cu o dragoste mereu
înăbuşită. Aşa cum este şi dragostea nepotului (student la litere în Anglia, îndrăgostit
de profa de literatură, care urmează să-i nască un copil) pentru tatăl cinic şi
risipitor care, cu ani în urmă, şi-a părăsit familia.
În Bicicleta lui Trzaskalski, cinismul şi neputinţa de a iubi sunt
topite de tandreţe şi umor. Nu ravagiile produse de preocuparea excesivă pentru
propria persoană „ies în faţă”, ci emoţia umanizării şi a „venirii în fire” (tonul
face muzica, nu?), împăcarea şi reunirea – în aceeaşi barcă – a celor trei
generaţii. La propriu (în secvenţa traversării lacului) şi, mai ales, la
figurat (prin nevoia de comuniune, de înţelegere).
