Există, probabil, o vreme a experienţelor. A existat, în ceea ce mă priveşte, un timp al devorării de imagini (în mişcare: moving images). Au fost ani – în copilărie, în adolescenţă şi, apoi, într-o lungă post-adolescenţă – când consumam de-a valma filme, filme, filme. Mă agăţam de ele crezând că voi ajunge mai sus, mereu mai sus, dincolo de bine şi rău. Până-ntr-o zi. O zi care – pentru mine – durează de aproape 20 de ani, de când mă aflu într-o lungă stare de saturaţie. Între timp, repertoriul – în cinematografe, la TV – s-a americanizat de-a binelea. Cinematograful american – aşa cum avea să constate regizorul Siberiadei – a decăzut foarte mult, în originalitate şi în calitate, mai cu seamă după 1980. A devenit nici mai mult, nici mai puţin decât o maşină de făcut bani. Sala de cinema îmi este acum total străină. (Totuşi, când trec pe lângă clădirile vechilor cinematografe din oraş mă cuprinde o irezistibilă duioşie.) La fel şi monitorul televizorului.
***
Urmăresc trailerul unui film românesc ce va fi lansat în curând pe ecrane, în luxoasele săli din malluri: Loverboy. Ambalajul tehnic face, poate, toţi banii. În rest, câteva prezenţe actoriceşti extrem de arătoase, cu ticuri desprinse din telenovele (totul a ajuns, aproape, o telenovelă interminabilă) şi, la final de forşpan, un dialog „filosofic”. Aflăm, astfel, că „în orice lucru rău există un lucru bun şi în orice lucru bun întotdeauna există un lucru rău”. Viaţa, cum ar veni, este un fel de mega-mix de bine şi rău. Cam pe aici se află maximum de înţelepciune, de „cateheză” pe care-l pot da, în ceasul de faţă, personajele din filme – din cinematograful românesc, cel puţin. Cu aproape un secol în urmă, Lucian Blaga cugeta în mod asemănător, numai că gândului său îi spunea pe nume: erezie („Ca un eretic stau pe gânduri şi mă întreb / De unde-şi are raiul lumina? / Ştiu: îl luminează iadul / cu flăcările lui!”) Iar la sfârşitul anilor 70, studiourile Mosfilm i-au propus lui Andrei Tarkovski să încerce un remix al succesului său S.F. din 1972, Solaris. Aşa s-a născut Călăuza (film a cărui profunzime şi viziune asupra lumii, asupra omului, asupra reperelor sale existenţiale nu au fost întrecute nici până în ziua de azi), unde regizorul a folosit un pretext dintr-o nuvelă S.F. (Picnic la marginea drumului de Arkadi şi Boris Strugaţki) al cărei motto este: „Ia binele din rău, căci din altă parte nu ai de unde să-l iei.” Rezultatul: o parabolă despre crez, despre încăpăţânarea de a crede şi de a dărui altora din puţinul credinţei tale, din ceea ce (încă) nu ai nici tu îndeajuns. De a face diferenţa necesară: good from bad…
Apoftegma din Loverboy (variaţiune pe aceeaşi temă la motto-ul din nuvela fraţilor Strugaţki) nu este, aşa cum s-ar crede, un capăt de lume. Şi nici un principiu din care omul să se poată hrăni. Pentru că nu răul (sau binele) „în sine” (de ici sau de colo), răul din rău sau răul din bine, binele din rău sau binele din bine, este ceea ce contează, cât raportarea noastră corectă la ceea ce numim rău sau bine. E o chestiune de relaţionare. Şi poate că tocmai indiferenţa noastră faţă de bine sau rău, atunci când „antenele” au depistat prezenţa celor doi poli, e ceea ce ne pierde – semnul risipirii (şi al adormirii) noastre. Pentru că, oricât de relativişti am fi, tânjim – asemenea Psalmistului David – după adevăr, după „cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii”, după stropirea cu isopul restaurator şi după curăţire, pentru a ne albi „mai vârtos decât zăpada”. Nu gândul că totul e iremediabil amestecat, că nimic nu mai e neprihănit, că nimeni şi nimic nu ne mai poate salva, ci dorinţa ca El să-Şi întoarcă faţa de la păcatele noastre şi ca toate fărădelegile să ni le şteargă. Nu îmbătrânirea duhului înainte de vreme ne este călăuză, ci nevoia de a cere Celui Milostiv să zidească întru noi „inimă curată” şi să înnoiască „duh drept … întru cele dinăuntru” ale noastre. Acesta se cuvine să fie duhul stăpânitor care să ne întărească, iar nu deznădejdea născută din gândul înşelător că binele şi răul sunt de-a pururi amestecate.
P.S. Memorabile sunt dialogurile dintre Andrei Rubliov şi Teofan Grecul, în filmul Andrei Rubliov de Tarkovski, pe tema răului (care ia chipul omului, deci a lupta împotriva răului înseamnă a lupta împotriva omului) şi a nevoii noastre de a trece peste relele din trecut, de a uita. Pentru a ne putea elibera de tot ce ne ţine în chingile urii, egoismului, fricii.
