luni, 2 decembrie 2013

Poveste de aur

Ce anume, adesea mă întreb, poate să vindece sufletul omului sfâşiat de nelinişti existenţiale, înfricoşat de gândul morţii veşnice, de pustiul singurătăţii? Ce anume îl poate ţine în viaţă? Cei necontaminaţi de spiritul negustoresc vor spune că iubirea. Dar ce anume, atunci, îl face pe om să reunoască iubirea, s-o primească, s-o dorească, să caute să se hrănească cu ea, s-o înmulţească iar nu s-o risipească? Îmi amintesc dialogul dintre Lauren şi Daniel din filmul A Little Romance, doi adolescenţi atipici, extrem de sensibili, într-o lume ca o junglă pe asfalt, cu totul ostilă curăţiei lor. Schimbul lor de replici are loc după ce ies aproape în goană dintr-o sală de cinema în care se proiecta un film porno:
Daniel (care încearcă să se scuze pentru scurtele cadre pe care, din încăpăţânarea şi teribilismul lui, le văzuseră): - Dragostea nu e aşa. E cu totul altceva...Aceea nu e dragoste.
Lauren: - Mă gândeam că, poate cu foarte mulţi ani în  urmă, pe timpul faraonilor sau a lui Louis al XIII-lea, exista cineva perfect pentru mine. Dacă te gândeşti că sentimentele  de iubire încep pe la virsta de 10 ani şi dacă ajungi să trăieşti, să zicem, până la 70 de ani,  ei bine, timpul e cam limitat. Pentru că ce şanse ar fi ca el să fie în viaţă în exact perioada în care trăieşti şi tu?
Daniel: - Şi eu m-am gândit la fel. Adică, chiar dacă fi trăi în zilele noastre, dacă femeia perfectă pentru mine ar locui în India sau în California sau în Brazilia? Ce şanse aş avea  să o întâlnesc, câtă vreme eu locuiesc în suburbia pariziană La Garenne?  
A Little Romance (un film de George Roy Hill, 1979)

Există, în povestirea Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie (cunoscută şi ca Defileul, apărută în volumul Cântecul stepei, cântecul munţilor) de Cinghiz Aitmatov, o astfel de întâlnire. A fost de ajuns o clipă de neghiobie din partea bărbatului ca această scurtă întâlnire (povestea a ţinut, totuşi vreo doi-trei ani) să devină o simplă amintire. Florin Bogardo: „S-alunge iubirea cea mare / Chiar şi o boare ar putea / De-ajuns s-o găsească obosită, plictisită / În clipa grea / Iubirea se cere păzită / De oarba ispită, de fumul rebel / Păzită cu zel, cu săbii de-oţel / Şi de ea şi de el, la fel”. Altundeva, în scrierile aceluiaşi Aitmatov, acea clipă fatală este evitată – vezi O zi mai lungă decât veacul. Dacă iubirea este – şi e bine să rămână aşa – o taină şi un dar (cel mai de preţ, neînlocuit decât de sinele său), un lucru e clar, ne spune tot Aitmatov: firea omului căutătoare a desăvârşirii, este predispusă la grave rătăciri, fiind adesea vrăjmaşă sieşi. În aceste condiţii, numai printr-o minune mai găsim „bibeloul de porţelan” pe-aceeaşi etajeră pe care l-am lăsat acum un an. Iar minunea care îl păstrează atâta timp, nespart şi neprăfuit, este acel „Suflet Caritabil”. Lui i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea.