Ce anume, adesea
mă întreb, poate să vindece sufletul omului sfâşiat de nelinişti existenţiale, înfricoşat
de gândul morţii veşnice, de pustiul singurătăţii? Ce anume îl poate ţine în
viaţă? Cei necontaminaţi de spiritul negustoresc vor spune că iubirea. Dar ce
anume, atunci, îl face pe om să reunoască iubirea, s-o primească, s-o dorească,
să caute să se hrănească cu ea, s-o înmulţească iar nu s-o risipească? Îmi
amintesc dialogul dintre Lauren şi Daniel din filmul A Little Romance, doi adolescenţi atipici, extrem de sensibili, într-o
lume ca o junglă pe asfalt, cu totul ostilă curăţiei lor. Schimbul lor de replici
are loc după ce ies aproape în goană dintr-o sală de cinema în care se proiecta
un film porno:
Daniel (care
încearcă să se scuze pentru scurtele cadre pe care, din încăpăţânarea şi
teribilismul lui, le văzuseră): - Dragostea
nu e aşa. E cu totul altceva...Aceea nu e dragoste.
Lauren: - Mă gândeam că, poate cu foarte mulţi ani în
urmă, pe timpul faraonilor sau a lui
Louis al XIII-lea, exista cineva perfect pentru mine. Dacă te gândeşti că sentimentele
de iubire încep pe la virsta de 10 ani
şi dacă ajungi să trăieşti, să zicem, până la 70 de ani, ei bine, timpul e cam limitat. Pentru că ce şanse
ar fi ca el să fie în viaţă în exact perioada în care trăieşti şi tu?
Daniel: - Şi eu m-am gândit la fel. Adică, chiar dacă
fi trăi în zilele noastre, dacă femeia perfectă pentru mine ar locui în India
sau în California sau în Brazilia? Ce şanse aş avea să o întâlnesc, câtă vreme eu locuiesc în suburbia
pariziană La Garenne?
 |
| A Little Romance (un film de George Roy Hill, 1979) |
Există, în povestirea
Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie (cunoscută
şi ca Defileul, apărută în volumul Cântecul stepei, cântecul munţilor) de
Cinghiz Aitmatov, o astfel de întâlnire. A fost de ajuns o clipă de neghiobie din
partea bărbatului ca această scurtă întâlnire (povestea a ţinut, totuşi vreo
doi-trei ani) să devină o simplă amintire. Florin Bogardo: „S-alunge iubirea
cea mare / Chiar şi o boare ar putea / De-ajuns s-o găsească obosită,
plictisită / În clipa grea / Iubirea se cere păzită / De oarba ispită, de fumul
rebel / Păzită cu zel, cu săbii de-oţel / Şi de ea şi de el, la fel”. Altundeva,
în scrierile aceluiaşi Aitmatov, acea clipă fatală este evitată – vezi O zi mai lungă decât veacul. Dacă
iubirea este – şi e bine să rămână aşa – o taină şi un dar (cel mai de preţ,
neînlocuit decât de sinele său), un lucru e clar, ne spune tot Aitmatov: firea
omului căutătoare a desăvârşirii, este predispusă la grave rătăciri, fiind
adesea vrăjmaşă sieşi. În aceste condiţii, numai printr-o minune mai găsim „bibeloul
de porţelan” pe-aceeaşi etajeră pe care l-am lăsat acum un an. Iar minunea care
îl păstrează atâta timp, nespart şi neprăfuit, este acel „Suflet Caritabil”. Lui i se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea.
