Theodor, fiul nostru cel mare, se pregăteşte să intre-n al zecelea an al petrecerii sale de pe acest pământ. El cu siguranţă este – încă – la vârsta imaculată, de dinaintea certării cu „îngerul păzitor”. Nu este nevoie să explice (ori să confirme) prezenţa zeului în viaţa sa, pentru că o trăieşte. Şi nici nu a atins – încă – zbuciumul confratelui său – băieţelul orb, în vârstă de opt ani, din filmul iranian Culoarea paradisului (al lui Majid Majidi), a cărui replică mă bântuie de la prima vizionare: „Dascălul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei sunt lipsiţi de vedere. Dar eu i-am răspuns că dacă este aşa, de ce îi face pe oameni orbi ca să nu-L poată vedea. El mi-a zis că Dumnezeu este nevăzut, că este pretutindeni şi Îl poţi simţi, Îl poţi vedea cu degetele tale. De atunci Îl caut într-una până când, cu mâinile, Îl voi găsi şi Îi voi putea spune toate tainele mele.”
Acum însă îmi amintesc de băieţelul din Sacrificiul tarkovskian. De muţenia lui (semn al ascultării?) motivată de operaţia la gât pe care tocmai o suferise. Am reţinut, încă de când am văzut filmul prima dată, dependenţa emoţională a tatălui de fiu, căruia – prin lungi povestiri şi plimbări în natură – îi împărtăşeşte gândurile, trăirile, lecturile. Apoi, în ultima secvenţă a filmului, acest băieţel (de aceeaşi vârstă cu personajul din Copiii paradisului, foarte apropiată şi de anii lui Theodor) cară nişte găleţi cu apă pentru a uda – aşa cum aflăm din Pateric – un copac uscat. Se aşează pe spate şi, ţinând un pai în gură, spune (sau gândeşte): „La început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?”
